marți, 22 noiembrie 2011
sanatea
Sănătatea, viaţa medicală, protecţia sanitară.
Alte argumente orăviţene ale europenităţii active
Istoria şi evoluţia instituţiei medicale în Oraviţa, centru cultural şi spiritual din provincia bănăţeană dar şi importantă aşezare economică în zonă, reprezintă un capitol aparte în dinamica vieţii sociale din acest colţ de ţară românească, oraşul fiind localitatea altor priorităţi de interes naţional şi european (mitteleuropean) în acest domeniu.
După 1722, când intră în activitate Direcţia Montanistică Oraviţa, în subordinea acesteia, administrativ, desigur, se va afla un Serviciu Sanitar Montanistic (Minier), filială a Serviciul Aulic Sanitar ce funcţiona din 1721 la Viena şi care mai avea o astfel de filială provincială în Timişoara. Amenajarea unui izolator, în 1730, la Bocşa, pentru necesităţile zonei „Montanicum”, survine şi din cauza efectelor drastice ale unor epidemii. Din aceste pricini, din 1740, consilierul provincial Johann Anton Deschan von Hannsen stă mai mult în Oraviţa şi în ţinutul montanistic. El aduce, pe baza Decretului din 1728 chirurgi „wundarzt” pentru asistenţă spitalicească, mai ales că în Oraviţa, din 1737, „Bruderlade” are şi o „Bergapotheker” proprie. Cele dintâi ordonanţe cu tematică sanitară şi de profilaxie, interesând oraşul şi satele din preajmă, datează din jurul anului 1744: instrucţiuni de prevenirea ciumei, holerei.1
Altminteri, tot veacul XVIII e traversat de puseurile unor epidemii: semnele febrei tifoide din intervalul 1727-1732, afectând mai ales Timişoara, ciuma din 1738-1739 şi aceea din 1762-1763.2 În 1780, „Generale normativum intersanitatio” încearcă să pună ordine în provinciile estice ale imperiului în problema prevenirii epidemiilor de malarie, sifilis, ciumă, tifos exantematic şi a stopa mortalitatea crescândă. Din 1781 e trimis aici medicul montanistic J. C. Hoffinger (1756-1792). A stat până în 1783 şi a pus problema unui spital orăviţean. Aplicaţiile sale sunt publicate în 1791, descriind caşexia minerului, o primă semnalare a ankilostamiazei duodenale în Banat.3 Împreună cu farmacistul Lederer încearcă, la anii 1800, o reţetă de vaccinare, probabil o reuşită de vreme ce, în 1822, în zonă se vorbea deja de „oltănirea bubelor”, vaccinarea contra pojarului4 iar predica bisericilor ortodoxe, din ianuarie 1823, are acest subiect.
Încă din anul 1728 este semnalată activitatea comisiilor de chirurgi (Wundarzt) din zona districtelor miniere, inclusiv Oraviţa.5 Pe listele donatorilor la zidirea Teatrului Vechi, pe lista reparaţiilor din 1831 ori pe documentul de donaţie din 1837, întâlnim numele medicului şef al ţinutului montanistic, Johann Altenberg, a lui Johann Weber, prim-chirurgului P. Wierzbicky (1794-1847), farmacist şi botanist care moare aici de febră tifoidă, în 5 februarie 18476, chirurgilor regali Simon Schmidt şi Johann Keszt, activi în numele Colegiului Medicilor Practicanţi din ţinut, instituţie cu sediul în Oraviţa, precum medicii Franz Bartl activând în Bocşa,. Gabriel Keminek şi Filip Pölinger din Sasca, Johann Wever din Moldova Nouă.7 Wierzbicky deţinător al
competenţelor de „bergfizikus” (epidemiolog) are şi o colecţie de plante şi plante medicinale din zonă.8
După epidemia de holeră din 1830, instituţiile oficialităţii montanistice îşi manifestă din ce în ce mai mult grija pentru a încadra cu medici specializaţi unităţile spitaliceşti ale zonei.9 Un spital e ridicat lângă Lacul Mic, cu patru încăperi. În Oraviţa activează, între 1837-1838, Gheorghe Roja (1786-1847), macedoromân din Bitolia, autorul unui studiu de combaterea epidemiilor pe baza cercetărilor sale efectuate în localitatea minieră. Teza sa de doctorat din 1812 se intitula „De luxu in medicamentes egus pontius et donna”. Adus cu sprijinul farmacistului Karl Knoblauch, împreună cu acesta prepară, în laboratorul farmaciei, vaccinul antivariolic, aplicat la 22 iulie 1838 în Ilidia, lângă Oraviţa, cum atestă certificatul de vaccinare antivariolică pe care îl confirmă şi preotul din Ciclova Montană, „eliberat unui băiat din Ilidia.”10 Tot farmacistul Karl Knoblauch insistă şi se află la originea iniţiativei de a se ridica un stabiliment psihiatric pentru „clase de oameni smintiţi la minte şi cei schimonosiţi.” La 12 septembrie 1826 încă se căuta un sediu, la Biserica Albă ori la Vârşeţ.11
Un orăviţean, Gheorghe Ciocârlan, este în 1838 prim-preşedintele societăţii medicale timişorene „Verein für praktische Heilkurort”, între fondatori aflându-se Karl Knoblauch, înlocuit ulterior de medicul David Wachtel, un ilustru liberal bănăţean. La iniţiativa lui Wachtel, în 1844, Conferinţa a IV-a itinerantă a „Societăţii Medicilor şi Naturaliştilor Maghiari” se desfăşoară în Oraviţa, unde P. Wierzbicky şi Johann Heuffel susţin conferinţe despre aclimatizarea culturii bumbacului în Banat şi importanţa pentru sistemul medical.12 Şi activitatea faimosului Pavel Vasici, născut în Timişoara, a avut susţinători orăviţeni iar publicaţiile sale (cărţi, reviste, pliante) au beneficiat de foarte mulţi prenumeranţi în satele cărăşene. Primul manual românesc de anatomie, fiziologie şi psihologie, Antropologhia (1830) a avut 941 de solicitanţi din Oraviţa şi satele zonei. La fel, în 1831 Dietetica şi Hidroterapia, vindecarea cu apă şi în 1832, teza de doctorat cu lucrarea Cuvântare încununătoare medicească despre ciuma răsăritului, apărută în tiparniţa din Buda. Din 16 martie 1834 este medic de carantină la Jupalnic dar îl găsim mereu în zonă, la prietenul său, medicul orăviţean Simon Schmidt, care-i facilitează, cu farmacistul Knoblauch, vânzarea multor exemplare în oraş şi în Valea Căraşului din Macroviotica, tipărită la 1844-1845, când Vasici se va împrieteni şi cu viitorul episcop bănăţean al ortodocşilor, Ioan Popasu. Prin Vasici, farmacistul Karl (Carol) Knoblauch, medicii Simon Schmidt din Oraviţa, Johann Keszt din Boşneag-Moldova Română şi Philip Pölinger din Sasca Montană au fost primiţi în 1843, în calitate de membri corespondenţi ai Societăţii de Medici şi Naturalişti din Iaşi. În anul 1845, când a fost primit ca membru al Asociaţiei Literare a României, din Bucureşti, Vasici primea vestea fiind de mai multe săptămâni în Oraviţa la prietenul său, farmacistul Knoblauch. Acesta îi va facilita un drum la Viena, unde îi face cunoştinţa cancelarului aulic Samuel Josika, descendent din vechii cnezi români cărăşeni. Prin decretul din 2 iunie 1846, sub semnătura acestuia, Paul Vasici va fi decorat.13 Pionier al literaturii de popularizare sanitară, Vasici va fonda „Higiena şi Şcoala” (1876-1880), primul periodic medical românesc din Transilvania14, cu abonamente în Oraviţa şi în zonă.
După acea deja amintită mai sus „Bergapotheke” ce ia fiinţă în 1737, sub autoritatea „Casei Frăţeşti” („Bruderlade”),15 prim-medicul Banatului Montan, Johann Georg Hoffinger, va realiza în 1782 un proiect de ridicare a unui spital,16 idee concretizată de viitorul medic şef Peter Wierzbicky împreună cu medicul Gheorghe Roja abia la 1830, pe malul Lacului Mic, edificiul având atunci patru încăperi. Efortul medicilor orăviţeni avea drept cauză epidemia de holeră din 1831, care făcuse destule victime în Banatul Montan şi în Valea Căraşului. Despre spitalele zonei mai citim şi într-un manuscris interbelic.17 Când, la 12 septembrie 1826, în Protopopiatul Ortodox Biserica Albă-Vârşeţ se dă „chemare” pentru un stabiliment psihiatric („clase de oameni smintiţi la minte şi cei schimonosiţi”), medicul orăviţean P. Wierzbicky este coordonatorul iniţiativei. Tot atunci, la 1826, preoţii anunţau în biserici „pravile” pentru dobândirea „penziei” de către învăţători, „slujbaşi” (funcţionari), ofiţeri, la Instiutul Penzionalnic Unguresc18. În 1847, o epidemie de febră tifoidă se răspândea printre pietrarii italieni, Wierzbicky îngrijindu-i şi sacrificându-se. Organizările pe principii moderne ale serviciului medical vor deveni, după 1855, parte din responsabilităţile asumate de StEG. La moartea lui Wierzbicky, inginerul de căi ferate Karl Bach îl aduce pe fratele său, medicul Friderich Bach (născut în 13 martie 1813 la Königgratz în Boemia., mort la Vârşeţ în 5 septembrie 1865, de ictus apoplectic).19 Îşi susţinuse teza de doctorat cu tema „De tussi convulsiva” în 1842 iar în 1843 susţine şi al doilea doctorat, în chirurgie. Din 1851 este medic uzinal la Steierdorf, din 1853 e la Reşiţa, din 1855 ajunge medic la căile ferate. Împreună cu Friderich Bach, în Oraviţa, medicii R. Weinberger, F. Dobrovsky, depun o activitate meritorie în domeniu,20 mai ales când, pentru un scurt interval de timp, Alexandru Popovici, viitor director al Băilor Herculane, este numit, în 1861, prin decizia Consiliului Comitatens Caraş, prezidat de Emanoil Gojdu, comite suprem, medic districtual cu sediul în Oraviţa.21 Prin aceleaşi diligenţe, de la 1856 era înfiinţată o „Casă frăţească” la Steierdorf, în grija căreia, la 1880, se ridică la Anina un spital. Aici, un medic pregătit de R. Weinberger, Joseph Schopf, între 1886-1887, trata ankylostomiaza. Extinderea unităţii de aici s-a realizat cu sprijinul arhitectului Bibel din Oraviţa, servind pentru spitalizări, după catastrofele miniere din 1886, 1894 şi 1920. Mult după 1769, când o „Casă frăţească” funcţiona şi la Reşiţa, în 1885, medicii Weinberger şi Dobrovszky ajută la amenajarea spitalului uzinal, „Werkspital”. O vreme, din 1896, StEG a stabilit competenţe spitalului din Anina pentru salariaţi din Anina, Oraviţa, Sasca, Moldova iar ale spitalului din Reşiţa pentru salariaţi din Reşiţa, Secu, Văliug, Doman, Bocşa, Dognecea. În 1910, pe proiectele şi ideile medicilor Bach, Schneeweiss, Csere, Congregaţia (autoritatea) locală cumpără un edificiu, vechi din 1872, aparţinând Asociaţiei Meseriaşilor, pe Valea Aurului ca izolator pentru copii cu boli infecto-contagioase.22
În anii ’20 din veacul XX, la iniţiativa unui colectiv de medici, profesori, ingineri din elita intelectuală a Oraviţei, edificiul va deveni azil de bătrâni. În statisticile perioadei interbelice, funcţionalitatea instituţiei se prelungeşte până în primăvara anului 1949. O dată cu declanşarea ostilităţilor din prima conflagraţie mondială, filiala Societăţii de Cruce Roşie din Oraviţa, prezidată de Paul Fitz primeşte sprijin material din partea comandamentului trupelor austro-ungare („armata de sud”), cu sediul în Biserica Albă, apoi la Vârşeţ, pentru a organiza activităţile unui spital pentru nevoile frontului.23 În 1915, medicul suprem al oraşului, din anul 1908, doctorul Georg Scheda preia responsabilităţile amenajării unui astfel de spital şi, fiindcă era nevoie de alte spaţii, chiar Teatrul Vechi, la ideea generalului Iuliu de Bellmont24 îşi va întrerupe activităţile strict culturale iar etajul şi câteva încăperi de la parterul clădirii vor cunoaşte amenajări identice. Sistemul spitalicesc de campanie va dura până în 1918-1919. După război, Georg Scheda va conduce proiectul ridicării spitalului reşiţean uzinal II, pe banii Ministerului Muncii, între 1922-1923. Cu sprijin orăviţean, directorul mineritului, Anton Hendrich amenajează un nou spital la Anina, în 1912, cu 150 paturi, inaugurat la 7 septembrie 1913.
Alt exemplu de solidarizare profesională a fost determinat de efectele exploziilor miniere din 10 ianuarie 1918, cu 39 morţi şi din 20 iunie 1920 de la minele Anina, cu 180 de morţi, eveniment tragic numit în bilanţurile oficiale „cea mai mare catastrofă pe terenul muncii”,25 foarte mulţi lucrători din Oraviţa şi din satele arondate administrativ oraşului aflându-şi sfârşitul aici: Vasilie Baiaş, Anton Belodedici, Vasilie Braniş, Dimitrie Butea, Vasilie Giovanini, Gheorghe Grecu, Costa Schintei din Oraviţa, N. Gerliştean din Agadici, Gheorghe Jurescu şi Petru Stolojan din Ciclova Montană, Gheorghe Jurca, Todor Suru şi Ion Ciciri din Socolari, Păun Damian, Pavel Ciserean, Achim Marcu, Păun Moldovan, Dimitrie Pela, Ion Sârbu, Pavel Toc, Dumitru Zicman din Potoc.26 La solicitarea doctorului Nicolae Belu, medicii orăviţeni se constituie în echipă de voluntari.
După ce oraşul Oraviţa va deveni reşedinţa judeţului Caraş, înfiinţat prin noua Lege Administrativă din 192527 se discută mai multe variante de proiect pentru ridicarea unui spital judeţean. Concretizarea ideii se întâmplă în vremea guvernării liberale, când ministrul de resort G. Costinescu, aprobă planurile şi decide printr-un ordin special declanşarea lucrărilor. Ceremonia sfinţirii fundaţiei pentru noua clădire este organizată în ziua de 12 mai 1935 iar în toamna anului 1937 însuşi ministrul ia parte la inaugurarea oficială a instituţiei28 care, din 1961-1962, se va extinde cu o clădire anexă, destinată bolilor contagioase, la vremea rspectivă dispunând de aproape 350 de paturi ( 355, plus rezervele pentru situaţiile de urgenţă).29
La acest tablou al preocupărilor locale pentru punerea bazelor moderne ale instituţiei medicale, istoria Sanatoriului de la Marila, din preajma Oraviţei, vine să ofere alte importante argumente. După finalizarea şoselei montane Oraviţa-Steierdorf-Anina, în 1847, cu legătură pe Valea Almăjului, ca urmare a operaţiunilor de modernizare a traseelor din aşa-zisa Ungarie de Sud (cu aproximaţie, Banatul întreg) şi pe baza proiectelor comisiei E. Fenyes,30 pitorescul Oraviţei şi zonei Marila, aerul curat, ozonat, al regiunii atrag atenţia turiştilor ocazionali dar şi autorităţilor oficiale ori persoanelor specializate cu preocupări de balneoclimatologie. În numele comunităţii locale dar şi cu sprijin financiar de la Viena şi Budapesta, medicul Moritz (Mór) Hoffenreich ridică trei clădiri pavilion, folosite şi pentru vilegiatură dar şi ca „sanatoriu alpin”. Lucrările încep imediat după 1870 şi sunt finalizate în vara anului 1871, stabilimentul îndeplinind criteriile unei veritabile staţiuni climaterice, din 1878 cu denumirea oficială „Höhenkurort Marilla“, şi care „ceva mai târziu a devenit cel mai cercetat şi elegant sanatoriu pentru bolnavii de plămâni.”31.. Terenul a fost cedat de StEG iar denumirea, păstrată până azi, vine de la un Michael Marilla, macedoromân la origine, nepotul baronului de Sina, unul din finanţatorii şi acţionarii StEG, la fondare.
Pe hărţile zonei, coordonatele indică Marila ca fiind situată la 714 m deasupra nivelului mării, pe platoul Brădet. Din perioada 1882-1885, instituţia devine stabiliment pentru tratarea bolilor de plămâni dar şi pentru recuperare medicală, fiind amenajată cu paturi şi beneficiind de un personal prestigios.32 Într-o lucrare de specialitate apărută la Viena în 1884, staţiunea Marila este menţionată la capitolul staţiunilor balneare (balneo-climaterice) din Mitteleuropa, fiindcă în preajmă, la Brădişor, e activă o colonie sanatorială particulară.33 Cu acest prilej se fac menţiuni asupra metodelor terapeutice şi instalaţiilor medicale de care beneficia această staţiune: hidroterapie, inhalaţii, electroterapie, masaje, cure naturiste de struguri şi zer.34 Până la 1900, Marila avea în jur de 100 de paturi şi un personal de 12 medici curanţi şi alţi 38 de angajaţi auxiliari. În 1905 a fost editată o broşură dedicată istoricului Marilei iar un „prospekt” a fost imprimat mai târziu, conţinând informaţiile furnizate de întemeietorul M. Hoffenreich. Fotografii din epocă reproduc imagini cu parcul din preajmă, pădurile de conifere, traseele pentru cura homeopatică.35 Aici a fost adus, în 1901, pentru consult şi tratament, principele moştenitor Franz Ferdinand. Iar în 1903, registrele vechi atestă prezenţa scriitorului Thomas Mann în legătură cu care destui cercetători în istoria culturală plasează motivele inspiraţiei pentru atmosfera romanescă din „Muntele vrăjit”. Alte menţiuni cu privire la prezenţa unor personalităţi ale vremii, fie la Marila, fie la alte staţiuni orăviţene, înainte de 1918, fac referire la împărăteasa Sissi, la Iosif d’Ester, directorul Institutului Anglican al maicilor din Bucureşti, apropiat al regelui Carol I, la profesorul de la Liceul „Gheorghe Lazăr” din capitala Vechiului Regat, Carol Fischer.
Din păcate, în cursul evenimentelor din iarna şi primăvara anului 1919, vilele de la Marila au fost distruse parţial, înr-o perioadă de interregn administrativ, Banatul, evacuat nu fără incidente nefericite de armata austro-ungară şi apoi de cea sârbă, devenind provincie în cadrul României Mari, conform deciziei istorice de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918. La hotărârea Consiliului de Administraţie al UDR, inspectorul silvic Edward Worinski preia conducerea lucrărilor de reamenajare a vilelor distruse, operaţiunea durând între 1923-1925. Uneori, reparate, pavilioanele sunt închiriate unor familii din Timişoara. Medicul Nicolae Belu susţine la Arad, unde se organizase Congresul Medicilor din România, între 18-19 decembrie 1927, ideea reamenajărilor şi a finanţării lucrării de către instituţii guvernamentale. Încă la 1931-1932, Ion Ţeicu lua atitudine faţă de starea proastă a vilelor vechi, în ziarul său „Românul”. În bugetul Ministerului Muncii şi Sănătăţii Publice sunt 15 milioane şi 25 milioane rentă de stat, din 1932 Căraşul fiind trecut în Registrul de Operaţii Financiare-Investiţii cu proiecte spitaliceşti în Oraviţa, Reşiţa, Moldova Nouă şi Bozovici. În 1934, Liga Naţională contra Tuberculozei îşi alege preşedinte pe doctorul G. Costinescu, viitor ministru al sănătăţii în guvernarea liberală. Între obiectivele însemnate ale Ligii se află şi acelea vizând ridicarea unor sanatorii speciale în ţară, astfel că în 1936 încep lucrările de construcţie, concomitent, la Marila, Dobriţa (Gorj), Moroieni (Dâmboviţa) şi Turia (Covasna). Grupul de iniţiatori locali, senatorul liberal Virgil Musta, protopop Ortodox de Oraviţa, deputatul liberal Octavian Furlugeanu, prefectul liberal Pavel Liuba, primarul liberal orăviţean medicul Dimitrie Carabaşiu, medicul şef Nicolae Belu, doctorul Ion Ţeicu, Pavel Lazăr, specialişii veterinari A. Perian şi Ştefan Crăiniceanu, cu toţii membri în comisia locală de restaurare a stabilimentului, pun bazele noului sanatoriu şi a unui spital judeţean în Oraviţa. O menţiune aparte se impune acum, în situaţia în care destule pliante-reclamă adeveresc importanţa locului nu doar pentru tratament ci şi pentru turism şi vilegiatură de sezon. Stabilimentul, aflat o perioadă în proprietatea întreprinzătorului Ştefan Ţunea, era situat „în mijlocul codrilor de brazi”, la o altitudine de 800 m, cu „un izvor cristalin de munte”, masa „e de primul rang, de patru ori pe zi, cina proaspătă, lapte de munte”, pliantul invitând încă din titlul său: „Vizitaţi Staţiunea Climaterică Marila.”
Survenind evenimentele celui de-a doilea război mondial, aceste lucrări cunosc întreruperi, fiind reluate după 1943. În acelaşi timp cu ridicarea noii clădiri a sanatoriului se finalizează re-amenajarea vechilor vile care constituiseră spaţiile utilitare din prima etapă de existenţă a Sanatoriului Marila, până la 1942-1943. În vara anului 1946 situaţia finalizării lucrărilor la noul edificiu revine competenţelor date prin lege Căilor Ferate Române. Între lucrările realizate prin muncă voluntară, în intervalul 1947-1948, se cita conducta Agnita-Botorca şi Ceanul Mare-Cluj dar şi Sanatoriul Marila care, din 1947, intra în administrarea C. F. R.. În 1948, noul sanatoriu reintră în activitate, cu 500 de paturi şi sub direcţia medicului Ionel Crăciun, urmat de Ion Ştefănescu, Petru Craioveanu, Gheorghe Vidraşcu, Dumitru Marian. Iar în 1952, iniţiativa medicului ftiziolog Virgiliu Golli determină autoritatea sanitară a regiunii Banat să preia şi vilele renovate ale fostei Staţiuni Marila pentru un sanatoriu TBC cu numele Brădişor, numărul de paturi fiind 150. Din 1956 medicul Constantin Burlă preia conducerea spitalului sanatorial, repară vila nr. 2, organizează o şcoală şi o creşă pentru copiii angajaţilor, blocul administrativ, numărul paturilor fiind de 200. În anii ’70 din veacul XX avem 625 de paturi. Din acelaşi an farmacia este condusă de Ştefan Keller.
Cum zona atrăgea şi turişti dar şi oameni care necesitau tratament medical, în 1897 se deschide un alt stabiliment, Sanatoriul „Sommerfrische”, lângă Steierdorf, urmat în 1900 de Sanatoriul Staţiunii de Sus (Valea Minerilor, Bányávölgy), în oraşul Oraviţa, inaugurat la 21 iulie 1900, pe terenul Fabricii de Sape şi Ciocane, lângă Lacul Mare, colaborând Franz Grau, George Petrovici, director al stabilimentului, Gheorghe Jianu.36 La Bányávölgy e activ în acei ani medicul Nettel. Se tratau afecţiuni motorii, era amenajată o secţie fizioterapeutică iar medic curant era ginerele lui Simeon Mangiuca, doctorul Ludovic Meheş-Stupariu, ardelean din Sălaj, autorul unui volum imprimat în 1908 la tipografia românească „Progresul”, Sfaturi de igienă.
Din Oraviţa, pentru necesităţile sanatoriului din Marila, era adusă cu transporturi speciale, zilnic, apă de la „Naturheilbad” (Baia Naturală), instituţie deschisă publicului încă din 1888 de arhitectul Franz Sittner, în Oraviţa Montană. Sursa de apă, cu valenţe curative apreciate, venea prin sistemul de aducţiune de sub Muntele Simion, din apropierea oraşului.37
În 1893, completând procedeul tratamentului homeopatic practicat la Sanatoriul Marila, avocatul Aurel Maniu, medicul Georg Scheda şi arhitectul Franz Sittner amenajează un stabiliment, tot în Oraviţa, purtând numele de „Băile Kneipp”, fiindcă arhitectul efectuase o călătorie la Wörishoffen, în Germania, la autorul iniţiator al curei naturiste, renumitul preot Sebastian Kneipp.38
Relaţia specială dintre băile amenajate în cartierul orăviţean Forviz şi sanatoriul situat pe platoul Brădet, deasupra Oraviţei, se poate argumenta şi prin amenajarea unui traseu pe care să-l parcurgă cei veniţi la tratament, un drum trecând prin peisajul pitoresc al lacurilor orăviţene, apoi prin pădurea de brazi, „Kneipweg”.
Cu siguranţă, domeniul a dat personalităţi marcante. Pe lângă medicii deja amintiţi, menţionăm activitatea lui Iosif Fitz, o vreme în Sasca Montană apoi stabilit, din 1847, în Oraviţa39. Un alt medic important a fost Karl Bach, venit aici, în Valea Căraşului şi în centrul regiunii, Oraviţa, tocmai din Königgrätz, prieten al fraţilor Arthur şi Albert Schott, pasionaäii germani care au cules folclor în ţinutul montanistic40, poet din generaţia lui Nikolaus Lenau, autorul volumelor Der Sensitiven, apărut în 1842 şi Ost und West, în 1845, ambele în faimoasa editură a vremii, Philipp Reklam junior. Karl Bach a iniţiat şi un cerc muzical în Oraviţa41
Un orăviţean celebru în veacul al XIX-lea a fost chirurgul Alexandru Popovici (17 ianuarie 1836 - 7 septembrie 1903), născut aici, în Oraviţa. A urmat în oraşul natal gimnaziul de 6 clase şi două clase superioare la Viena, a fost calfă de frizer, apoi student în chirurgie la Olmütz42 şi în medicină generală şi filosofie la Erlangen (Germania), Viena şi Pesta. La Viena e organizatorul balurilor „Junimii Române”.43 Medic districtual în Oraviţa, a fost adus +n oraöul natal la propunerea din 1861 a lui Emanoil Gojdu, comite suprem de Caraş. Obţine „absolutoriul” în 186644, revine medic de plasă în Caraş apoi, din 1868, e medic balneolog la Băile Herculane45. Primul balneolog român a călătorit mult: Italia, Franţa, Spania, Germania, Anglia, Turcia. În războiul franco-german din 1870-1871, e chirurg voluntar, şase săptămâni la francezi, alte şase la germani, drept recunoştinţă fiind ales membru de onoare al Societăţii Medicilor Militari Francezi şi decorat de germani cu crucea mică de fier46 . E chemat de medicul şef al comitatului la Herculane şi somat să se specializeze, plecând la Viena unde, în 1872-1875, susţine doctoratul. Dar e activ, aici, în cadrul Societăţii „Junimea Română”. Deja din 1871 dedicase băilor o carte, în editura „Albina”, Băile lui Ercule sau Scaldele de la Meedia, urmată de o ediţie germană, la Viena, în 1885, Das Herculesbad bei Mehadia in Siebenburgen- Ungarn, în editura Baumüller, cu o dedicaţie pentru arhiducele şi moştenitorul de tron Rudolf. „Afară de băile din Boemia nu este în imperiul nostru nici o baie atât de frumoasă”, scrie „Familia”47, salutând şi apariţia cărţii ca pe „un op balneologic unic în felul său – cum spune Iosif Vulcan - şi cel mai dintâiu în literatura noastră care tratează istoria acestor băi, mineralogia, botanica, zoologia şi tradiţiunile populare.”48 În Egipt a funcţionat o vreme ca şef farmacist al haremului sultanului, fiind cunoscut ca Sandi-efendi.49 În 1884, la Bucureşti, publică Electrohomeopathia. Medicina şi tămăduirea poporului. Sistem Mattei , la Editura şi Tipografia „Românul – Carol Göbl”, criticată de Gh. Crăiniceanu50, în care Alexandru Popovici vorbeşte de Christian Friedrich Hahnemann (1755-1843) şi Cesare Mattei, iniţiatorul electrohomeopatiei, despre medicamente, felurile de încărcare electrică a plantelor proaspete şi elogiază farmacia bucureşteană Thois, condusă de un farmacist înrudit cu familia pictorului Reberrnigg din Oraviţa. În staţiunea de la Herculane, Popovici folosea şi efecte psihologice, plimbându-se cu bolnavii pe Muntele Domogled, cu efecte psihoterapeutice pe baza teoriei magnetismului lui Franz Anton Messmer (1733-1815) şi tezelor hipnozei lui Al. J. Francois Bertrand (1795-1831)51. A fost decorat de Carol I de România cu Medalia de Argint pentru Artă şi Ştiinţă, a obţinut Titlul şi Ordinul „Chevalier de Saint-Sauveur de Mont-Rèal, Jerusalem, Rhodes et Malte”, Titlul de Protector-Preşedinte de Onoare al Institutului Politicii din Carcassone, Preşedinte de Onoare şi Corespondent General al „Société des Sauveteurs” din Franţa, membru onorariu şi corespondent al Societăţii Medicilor Militari Francezi, Preşedinte Onorific al Societăţii de Ospitalitate din Alger. La Viena (după alţii la Herculane) se stinge din viaţă la 7 septembrie 1903. Dintre orăviţeni, au fost prezenţi la înmormântarea sa Ilie Trăilă, Gheorghe Jianu, Liviu Cigăreanu, Georg Scheda, Gustav Tavy, pictorul Reberrnnig.52 Popovici a susţinut financiar ascensiunea artistică a celebrului pictor academist orăviţean Dimitrie Turcu53.
O figură interesantă a fost şi „liberer medicus” I. Schupf, activ la Reşiţa, Anina, Oraviţa, cu studii publicate în 1882 şi 1903 despre diagnosticarea ankilostamiazei. Dar mai celebru, ca prestaţie profesională şi civică, a fost medicul StEG Georg Scheda (3 ianuarie 1859 la Dognecea-1934), balneologul Băilor Kneipp (din 1892-1893), insistând pe aplicarea procedeelor balneoterapeutice şi pe excursiile în aer liber. A transformat statutul medicului de familie într-o datorie morală faţă de pacientul aparţinând oricărei categorii sociale. A fost preşedintele lui „Musik und Gesangsverein 1863”, din 17 februarie 1894, iniţiatorul spitalului evreiesc din Oraviţa Română, 1914-1919, devenit ulterior staţionar T. B. C.54 Multe din activităţile culturale iniţiate ori coordonate de acest medic ilustru au folosit la completarea fondurilor financiare pentru lucrări edilitar-obşteşti în oraş şi în zonă, cum ar fi colecta pentru apeductul orăviţean, pentru răniţii în război, văduve şi orfani, pentru administrarea teatrului. Între 1914-1918 e medic şef al spitalului Crucii Roşii din Oraviţa, el conducând filiala de Cruce Roşie din 7 mai 1911. A fost sărbătorit la 50 de ani de activitate medicală, în 2 aprilie 1932. În 20 noiembrie 1873 se năştea medicul I. Fometescu mort de rabis, la 20 noiembrie 1920. Activ ca medic militar al Regimentului 7 Honvezi, a publicat Creşterea igenică a copiilor, în 1909, la tipografia „Progresul” din Oraviţa, Despre bolile sexuale, cu o ediţie la Bucureşti, în 1907 şi alta în Editura Poporul Român din Budapesta, Catehismul sanetetei, cu o primă ediţie la 1914 în 1921(ediţia princeps în 1914)55. A lăsat, prin testament, bani pentru un fond liceal intitulat „Fundaţia Dr. Fometescu”.
Alt medic celebru, George Vuia (1850-1900), a scris şi tipărit Bolile venerice, în 1890, la Oraviţa în Editura Ţieranu (prima lucrare medicală în limba română din Banat), tot aici a imprimat libretul „Naşa Trina” sub semnătura „Anonimus din Oravitia”, operetă montată pe scena bătrânului teatru la 27 martie 1889 şi a prezidat multă vreme Reuniunea Română de Cântări. A activat şi ca medic balneolog în Băile Herculane, conferenţiind la Adunarea Generală ASTRA în 9-10 septembrie 1900 cu o comunicare, Din trecutul Băilor Herculane. Medicul Ioan Verzar (1858-1913) s-a adăugat pleiadei cadrelor sanitare locale. Căsătorit cu Zsofia (Sofia) Ivacicovics (Ivaşcovici) a fost urmat în meserie de copiii lor Jenö şi Ödön. La anii 1855, Ilidia aparţine circumscripţiei medicale Slatina iar aceasta districtului orăviţean, medic fiind cunoscutul epidemiolog Jozsef Horlitz 56 Un medic la căi ferate, Emanuel Kallai e, o scurtă perioadă, curant al moştenitorului de tron Carol de Habsburg.
Medicul Otto Nettel este balneologul Staţiunii Valea Minerilor („Bányávölgyi”), care monografiază instituţia într-o broşură apărută la 1912. Şi Mór Hoffenreich, fondatorul Marilei, are locuinţa familiei în Oraviţa. Otto Seydl, fiul funcţionarului StEG Josef Seydl, e un dentist renumit în întreg imperiul. În 24 mai 1903 e premiat cu Medalia de Aur pentru Inovaţii în Domeniul Aparaturii de Stomatologie, la Expoziţia Mondială Igienică din Paris. 57. Originar din Ciclova Montană a fost Gheorghe Crăiniceanu (născut la 25 decembrie 1883-mort la Cluj, în 17 noiembrie 1928), poreclit „doctoru’ lu’ Poiacu” de consătenii săi, după ce se stabileşte în Bucureşti, în România Vechiului Regat. El a contribuit la aducerea lui Porumbescu, în 1880, în Oraviţa pe care-l ajută să-i fie tipărite, în editura I. E. Ţieranu, Coloane române, opus 7 şi Cântec de primăvară, opus 6. Tot aici (decembrie 1888, ianuarie stil nou 1889) ajută cu bani montarea primei reprezenáatii a operetei porumbesciene „Crai Nou” pe o scenă stabilă, tocmai la teatrul cel vechi al Oraviţei. Era specialist în oftalmologie, igienă oculară, simpatică şi conjunctivită granulară acută. A tipărit la Oraviţa ediţia a a II-a a cărţii sale Igena românului, în 1908, la Editura şi Tipografia „Progresul” după ce, în 1907, editase Literatura medicală românească.58 În 1912, la iniţiativa sa, „Sfatul Medicilor Români din Bucureşti” lansează un apel către învăţătorii din Banat şi Transilvania, „Grijiţi de trupurile plăpânde a copiilor”59 A donat fonduri de carte pentru biblioteca română din Oraviţa, pentru localul Băncii „Orăviceana” şi pentru sătenii din satul natal, Ciclova Montană. În 1891 vine ca medic militar în Oraviţa, Ludovic-Meheşiu Stupariu, ginerele academicianului Simeon Mangiuca, autorul lucrării „Sfaturi igienice”.
O personalitate complexă din Banatul primei jumătăţi a veacului XX a fost cărăşanul Iosif Nemoianu (1894-1968), medic şi specialist de prestigiu în medicina infantilă, sociolog cu preocupări care-l aşază în rândurile din faţă ale domeniului, lingvist din pasiune, culegător de folclor şi talentat dramaturg. Vlăstar al Nemoienilor din Petrilova, pediatrul român s-a născut ca fiu al lui Costa „Nămoianu” şi Marioara, frate mai mic al celebrului politician interbelic Petru Nemoianu, cel care era „finul” lui Octavian Goga.60 Avea orgoliul înnăscut de cărăşan veritabil. Lui P. Râmneanţu îi spunea: „Vezi, voi cei de pe pustă nu înţelegeţi legile naturii aşa de bine ca noi, locuitorii Banatului de Munte.”61 Cu studii de medicină la Cluj şi două specializări la Viena, în 1921 şi 192262, după un doctorat strălucit în 192063. Iosif Nemoianu se dedică profesiei, rămânând o perioadă în Cluj, ca asistent la Clinica Infantilă64, apoi stabilindu-se în capitala Banatului, din 1925, ca medic-şef la „Azilul de Copii”. Preocupările sale pentru medicina infantilă converg cu interesul manifestat în epocă, pe plan mondial, pentru dezvoltarea cercetării65, preocupat de demografia Caraşului şi depopularea Banatului66, influenţat de Dimitrie Gusti, a realizat şi imprimat multe studii şi articole precum Aspecte ale depopulării Banatului, Problema copiilor în Banat, Mortalitatea infantilă în Banat, Criza demografică, Activitatea de puericultură a centrului de ocrotire a copiilor din Timişoara.67 În interbelic mai activează doctorul Reiner, medicul Ioan (Bibi) Mangiuca, Francisc Klima, un strălucit dermatolog, cu studii despre fisura palatină (o teză de doctorat la Cluj cu specialistul francez Viaux), un alt studiu abordează cercetările doctorului Honigberger, câteva notaţii au în vedere medicina neohippocratică, homeopatia, bolile venerice. Poet şi compozitor, Francisc Klima s-a aflat între fondatorii „Ateneului Popular” din 1948.68 Direcţia Sanitară, de la mijlocul lunii ianuarie 1926, îl are ca medic primar delegat pe C. Gheorghiu. El este sprijinit de medicul de circumscripţie al oraşului Oraviţa Montană, I. Fira, de cel al Oraviţei Române, Tr. Mica, de cel al circumscripţiei Răcăşdia, Dumitru Cărăbaş (Carabaşiu) (18.07.1895-20.08.1960), viitorul primar liberal al Oraviţei între 1934-1937.69 Carabaşiu îl recomandă pentru Sasca Montană pe doctorul Cornel Dăneţiu. Şi „medicul săracilor” Ion Ţeicu (născut la 15 martie 1888, la Ilidia-mort la 9 decembrie 1951, în Oraviţa), preşedintele „Societăţii Petru Maior” din Budapesta, redactorul ziarului „Românul”, prozator şi autorul volumelor „Păgânii” şi „Lumea Nouă”, fost prefect al judeţului Căraş70. A urmat liceele din Mako şi Braşov, a fost bursier Goldiş, a continuat cu studii medicale la Linz, Viena, München, Paris. În 1911 obţine un doctorat la Budapesta. A fost unul din prietenii bănäţeni ai lui Goga şi Caragiale.71. Este din 1920 prezidentul filialei judeţene de Cruce Roşie. A lăsat în manuscris lucrările „Din lumea nevăzută a bacililor”. Elevii şi dascălii îi au pe medicul Gherguţă, apoi pe D. Cărăbaş o vreme medic de circă în Ilidia, Cacova, Moldova Nouă, apoi al U. D. R. , medic şef al judeţului între 1942-1948. Medicii Fira, Verzar şi Mica au, pe lângă pasiunea exercitării profesiei, preocupări culturale conducând coruri, organizând conferinţe publice de popularizare a valorilor culturii naţionale şi universale sau participând, alături de poetul Mihai Novac şi profesorul Ilie Rusmir, la organizarea unor seri cinematografice pe bază de conferinţe înainte de proiecţia propriu-zisă, începând cu anul 1933.
Farmacia are priorităţile ei. În Banatul imperial, după 1718, cele dintâi menţiuni oficiale despre organizarea activităţii farmaceutice le găsim în lucrările lui Griselini şi Ehrler, dar e în logica lucrurilor că pentru fiecare „Bruderlade”, forme de solidaritate umană preluate după modelul oferit de mediile etnice germane şi din Austria, trebuie să fi funcţionat puncte farmaceutice pe baza principiului „pharmacia soror medicinae”72. Reţeaua de farmacii bănăţene, până la 1790, include „Vulturul negru” (1735) şi „Misericordianul” (1737) în Timişoara sau „Vojtech” (1763) în Arad, acestea funcţionând în zona denumită „Banatul Cameral” Dar, o farmacie pentru „Bruderlade” e atestată documentar în zona Oraviţei, centru administrativ-economic al Banatului Montanistic. Într-o clădire veche, la nr. 337, (azi, coordonate de monument istoric 11-B-248) funcţiona „farmacia de mână” a şpiţerului Winter, din 1763. Vechimea din 1763 a clădirii farmaciei e menţionată într-un act de plăţi la o bancă locală, datând de la finele veacului al XIX-lea73. În 1790, un farmacist, Lederer, solicită Direcţiei Montanistice un sediu pentru a amenaja o „Berg Apotheke”, servind, spuneam, „Bruderlade”. Prin documentul din 21 octombrie 1790, Lederer solicită Direcţiei Montanistice un ajutor în valoare de 150 de florini. Un alt document, emis mai devreme, la 20 august 1790, face menţiunea unui punct farmaceutic, nu ştim dacă în Oraviţa ori în Sasca Montană, pentru că prin acest act, Direcţia îi conferă lui Lederer competenţe de a verifica situaţiile de facto de la o „Philip Apotheke”. Actul e chiar un proces-verbal de control prin care dirigintele punctului farmaceutic e atenţionat că nu se aprovizionează constant cu medicamente, că nu are o continuitate a programului de lucru, termenul stabilit pentru corecţii şi remedieri fiind de două luni. Cert e că punctul farmaceutic al lui Lederer avea o poziţie autoritară în întreagă zona cărăşană, asigurând cu medicamente cele patru districte montanistice: Oraviţa, Dognecea, Sasca, Moldova.74 Iar la 19 octombrie 1796 se încheie contractul de proprietate, act fundaţional care atestă, însă, intrarea în activitate a farmaciei de la Oraviţa, prima farmacie montanistică din Banat şi din spaţiul românesc. Pe baza contractului, Direcţia Montanistică vinde lui Lederer spaţiul şi toate auxiliile mai vechii „Berg Apotheke” Un alt lucru interesant: din chiar articolul 1 al contractului, aflăm că preluarea activelor trebuia rezolvată şi negociată de cumpărător cu „proprietarul Winter”, care se poate să fie un subordonat al lui Lederer sau alt farmacist orăviţean. Prin articolul 1, Direcţia cedează clădirea pentru organizarea activităţilor farmaciei şi preluarea activelor lui Winter. În articolul 2 se stabilesc obligaţiile farmaciei de a se aproviziona în permanenţă, de a se mobila şi utila cu toate necesităţile unei astfel de instituţii. Articolul 5 menţionează obligaţia de serviciu a tuturor chirurgilor zonei („werks-chirurgen”) de a se aproviziona numai de la Lederer. În articolul 8 se stabilea în sarcina lui Lederer şi a farmaciei sale obligaţia de a permite, periodic, inspectarea instituţiei de către „stadt-physicus” (titlul oficial pentru medicul epidemiolog), care să verifice calitatea medicamentelor, preţul de cost şi de vânzare. Sarcina de jure şi de facto care emană din textul întregului contract era aceea că farmacia Lederer se obligă să aprovizioneze muncitorii şi funcţionarii din Oraviţa, Sasca, Steierdorf, Dognecea, Bocşa, Franzdorf, Moldova cu o reducere de 20 %. În final, după aplicarea sigiliilor celor două părţi semnatare, contractul avea inserată precizarea că documentul îşi exercită efectul juridic de la 1 februarie 1797 şi că, pentru începuturile activităţii, farmacia va primi, anual, de la „Bruderlade”, suma de 300 de florini. Încă din 1818, grav bolnav, Lederer intră în negocieri cu familia Knoblauch (probabil primul membru al „dinastiei” de farmacişti orăviţeni lucra în unitatea lui Lederer) în vederea vânzării activelor. La 30 ianuarie 1819 moare Lederer iar din 1820 avem un document de vânzare-cumpărare. E drept, precizările actului arată că trec în proprietatea lui Karl Knoblauch farmacia din Oraviţa şi acelea „de mână” din Moldova, Sasca, Steierdorf, Dognecea, Bocşa, Reşiţa, Franzdorf,75 dar credem în opinia unui specialist al problemei (I. Galffy) care afirmă, corect, că efectul contractului impunea, în prima derulare a paragrafelor şi articolelor sale, sistemul de închiriere până în 1822. S-a descoperit şi un document de decontare de la sfârşitul anului 1819, unde există această precizare a statutului farmaciei, fostă Lederer, de spaţiu închiriat. Altminteri, documentul arartă că „Bruderlade” a consumat medicamente în valoare de 792 de florini la Oraviţa, 187 la Steierdorf, 390 la Sasca, 929 pentru Moldova, 425 pentru Dognecea, 337 la Bocşa, 27 la Reşiţa şi alţi 490 de florini la Franzdorf-Văliug. Contractul de vânzare-cumpărare între văduva lui Lederer şi Karl (Carol) Knoblauch datează din 1 septembrie 1820. Din lectura lui înţelegem că farmacia a fost închiriată şi că urmează a i se plăti familiei fostului proprietar suma de 11.000 de florini.
Clădirea are cea mai veche reprezentare într-o gravură din 1838 realizată de Richard Peuchta ( Puchta), „pictor academicus” iar istoria şi evoluţiile activităţilor farmaciei poate fi cunoscută prin chiar biografia profesională a reprezentanţilor familiei Knoblauch. Karl (Carol) Knoblauch (1797, Reşiţa - 1869, Oraviţa) primul farmacist al celebrei familii orăviţene, s-a născut aici la 28 ianuarie 1797, ca fiu al inginerului August Filip Knoblauch, directorul furnalelor şi apoi al monetăriei de la Ciclova Montană. Tânărul Karl a urmat cursuri de medicină la Universitatea din Viena, obţinând diploma de absolutorium în 1818. Preocupările sale nu se restrâng numai la domeniul farmaceutic. Este şi coordonatorul Serviciului Sanitar Montanistic, instituţie funcţionând în Timişoara încă din 1721. La primele semnale generale care marcau epidemia de holeră, Karl Knoblauch intervine pe lângă Direcţia Montanistică pentru a fi adus în Oraviţa, de la Komarom, medicul Gheorghe Roja, originar dintr-o familie macedoromână din Bitolia, stabilită în veacul XVIII aici. Din fondurile sale, farmacistul achită oficiului ministerial din Viena suma de transfer şi astfel Gheorghe Roja activează aici, între 1836-1838, şi poate aplica rezultatele teoretice ale tezei sale de doctorat, din 1812, De luxu in medicamentes egus pontibus et donna76. În anul 1838, în laboratorul farmaciei, Karl Knoblauch şi prietenul său, medicul Gheorghe Roja, prepară vaccinul antivariolic, aplicat la 22 iulie în localitatea din apropierea Oraviţei, Ilidia. S-a păstrat certificatul de vaccinare antivariolică pe care îl confirmă şi preotul din Ciclova Montană, „eliberat unui băiat din Ilidia.”77 Între anii 1832-1847, Karl Knoblauch îl ajută pe medicul şi naturalistul P. Wierzbicky în cercetări de epidemiologie şi colecţionarea florei locale pentru Muzeul Provincial din Steiermark şi Universitatea Germană din Praga. Farmacistul colaborează cu Pavel Vasici şi analizează apele termominerale de la Ciclova Montană, sprijină relansarea producţiei Fabricii de Bere, vrea un stabiliment psihiatric în zonă, ajută cu o bursă specializarea pictorului academist Richard Peuchta (Puchta). De asemenea, Karl sprijină pe fraţii Schott în culegerea de folclor cărăşan. Copiate ulterior de baronul Kunisch, fără a-i cita pe cei doi fraţi cu lucrarea lor, câteva basme vor alcătui fundamentul inspirator pentru Luceafărul lui Mihai Eminescu. Se află printre fondatorii lui „Verein für praktische Heilkurort” din Timişoara, ajută la organizarea în Oraviţa a Conferinţei a IV-a a „Societăţii Medicilor şi Naturaliştilor Maghiari”. În 1842, farmacistul intervine pentru aducerea medicului şi poetului Karl Friedrich Bach, prietenul lui Lenau, în Oraviţa, iar în 1853 participă în delegaţia oficială imperială la primul Congres Internaţional de Statistică de la Bruxelles, pe probleme de agricultură. Mai târziu, în 1860, Karl propune la dezbaterile pentru „legea naţionalităţilor” înfiinţarea de şcoli medii agricole, colaborând cu Sigismund Popovici şi A. Vlad şi încercând un original model de şcoală rurală, la Vrani, unde familia farmacistului deţinea terenuri. La insistenţele lui, la 14 august 1861, direcţia din Viena a StEG solicită direcţiei orăviţene a societăţii să acorde scutiri la taxa de transport pe calea ferată dacă medicamentele vor folosi pentru angajaţii societăţii.78 Este preocupat de probleme agrare, preocupări de etimologie şi demografie. S-a stins din viaţă la 1869.
Un alt membru al acestei veritabile dinastii de farmacişti, Augustin Knoblauch (născut la 5 iunie 1832, moare la 1910), a absolvit medicina la Viena, obţinând diploma de farmacist la 2 iunie 1855. Afacerile farmaciei le preia de la tatăl său în anul 1870. Problemele profesiei nu-l împiedică să-şi diversifice preocupările: viaţa culturală a oraşului şi a Banatului, probleme sociale, învăţământ, ştiinţă, activităţi agricole. Pe linie profesională, ajunge preşedinte al Consiliului Sanitar Oraviţa, apoi membru în Comitetul Judeţean Sanitar şi în Consiliul Judeţean al Sănătăţii. Continuă misiunea tatălui său în cadrul Comisiei Cadastrale Bănăţene, colaborează cu Vasici în cadrul „Reuniunii Agricole din Timişoara”.79 Finanţează într-o suburbie a Vienei o piaţă de desfacere pentru ţăranii din satele cărăşene, în special pentru cei din Vrani, care vând aici boi.80 Se află în corespondenţă, între 1862-1866, şi colaborează cu savantul Schütz, prieten şi colaborator cu faimosul Robert Koch, care descoperă, în laboratoarele de lângă Linz, streptococul gurmei (boala mânjilor).81 Iar când Schütz şi Loeffer descoperă bacilul morvei (răpciuga la cai), farmacistul e deja la Viena, invitat chiar de Schütz care-i cunoştea pasiunea pentru creşterea şi îngrijirea cailor şi a vitelor. În cursul anului 1869, Augustin participă la Congresele de la Petersburg şi de la Moscova pe tema statisticii comparate pentru asigurările agricole iar în 1879 farmacistul orăviţean corespondează şi colaborează cu savantul Heaspe, care experimentează însămânţarea artificială la iepe. Mai târziu, farmacistul orăviţean, cu preocupări de agricultură şi zootehnie, trimite rezultatele sale cercetătorului Hoffmann din Stuttgart care, între 1905-1907, perfecţionează aparatura de însămânţare artificială. Ajută locuitorii la inundaţiile din 21 iulie 1869, îl găsim pe lista de colectă a lui G. Bogdan, alături de 19 semnatari, pentru armata română, la 187782. În intervalul 1895-1897, alături de intelectualii urbei de pe Căraş, Augustin contribuie şi el la vizitarea Banatului şi Oraviţei de către savanţii Emile Picot şi Gustav Weigand. Să mai spunem că, în 1895, fiul lui Augustin, Maximilian (Max, Miksa) Knoblauch este consilier al Ministerului Agriculturii din Budapesta pentru Banat şi membru în Comisia Judeţeană de Statistică. După 1875 avem multe argumente ale relaţiilor cu farmaciile epocii. Se efectuează un schimb intens de substanţe şi preparate cu firma din Viena a lui Wilhelm Maager83. La rându-i, farmacia orăviţeană îi furniza lui Josef Török din Pesta extracte din plantele locale, culese de pe promontoriul Marilei şi Dealul Prisaca.84 Tot în 1876, antreprenorul tipograf Fr. Wilhelm din Viena (Neukirchen), intermedia pentru instituţia orăviţeană editarea de etichete ( În acel an se plăteau pe etichete, de pildă, 238,60 cr. Iar în 1878 – 116,20 cr.85 Comenzile de hârtie specială pentru reţete, pliante de reclamă, afişe etc. erau adresate, mai ales pentru intervalul 1877-1884, la Hermanetzer Niderlage în Pesta (str. Palatingass, nr. 17.86 De la faimosul sticlar G. A. W. Mayer din Breslau87 şi de la magnatul Josef Lesch din Tomeşti seccomandau recipiente, borcane, eprubete88 iar pentru arome auxiliare şi pentru tratarea chimică prealabilă a unor preparate se făcea apel la „A. C. Leyen k. K. Priv. Hoff Parfumerie Fabrick” din Graz.89 Reţinem că farmacia orăviţeană avea între clienţii săi constanţi Spitalul Comandamentului Militar din Graz unde, probabil, se căutau plante din zona bănăţeană cu calităţi curative. O relaţie importantă a fost aceea dintre anii 1880-1882 cu celebra companie Richter din Rotterdam, care tranzita salpetru, glicerină, sulf şi nitraţi din Lumea Nouă în Europa şi avea în grijă aprovizionarea unei importante reţele de farmacii din toată Europa.90.
Fiul său Max (Maximilian, Miksa) Knoblauch (se naşte la 12 mai 1860, moare în 1942) obţine diploma de farmacist în 1884, lucrând alături de părintele său până în acel an 1910 când preia afacerile farmaciei orăviţene. În paralel, preluase şi el tradiţia preocupărilor agricole şi zootehnice ale familiei, ceea ce îi va aduce diverse calităţi precum aceea de membru ordinar şi apoi corespondent al Societăţii de Ştiinţele Naturale, consilier al Ministerului Agriculturii din Budapesta, membru al Comisiei Judeţene de Statistică Agricolă, în 1895 iar în 1932, în România întregită, membru în Biroul Camerei Agricole Caraş. În 1911, Maximilian Knoblauch obţine Medalia de Aur la Expoziţia Internaţională de la Paris pentru produse de farmacie şi cosmetice iar pentru aceleaşi produse, în acelaşi an 1911, la Expoziţia Internaţională de la Roma, o altă Medalie de Aur. Ajută ţăranii din Valea Căraşului la inundaţiile din 1911. Din 1912, Max colaborează cu savantul Carré în studierea agalaxiei contagioase a oilor iar în 1923 farmacistul orăviţean colabora cu Donatien şi Bride care descoperă microbul agalaxiei oilor.
Se pare că relaţiile puternice ale lui Knoblauch cu o reţea europeană în specialitate i-au acordat un fel de aură benefică în ochii contemporanilor săi, mai ales farmacişti, care apelau la unitatea orăviţeană pentru aprovizionare. Era, probabil, un fel de depozit „en gros” şi chiar există un indiciu de redistribuire a unor substanţe pentru prepararea medicamentelor de la farmacia orăviţeană către farmacia doctorului Marcovitz din Timişoara.91 Iar unul din medicii personali ai împăratului Franz Iosif, românul dr. I. G. Popp din Viena92 oferea o sumă de bani pentru o comandă anterioară de substanţe şi preparate trimise din Oraviţa pentru farmacia augustului suveran. El are şi preocupări de agricultură, încercând să introducă în ţinut culturile grâului Tisa şi Ödvös, cultivarea bumbacului, porumbul italian soiul „cinguantin” şi porumbul „canadian.” Cu pasiuni de adevărat fermier, aduce pentru prima dată în zona cărăşană rase de porci Berckshire şi Yorkshire iar pentru a găsi noi calităţii lânii, încrucişează oile Batca şi berbecii Merinos. După Diploma de Merit la Expoziţia Agricolă de la Lugoj, în 1924, la Expoziţia Judeţeană Agricolă de la Cacova, Maximilian obţine Premiul I şi o Diplomă Specială pentru creşterea porcilor Berckshire.
Artur Knoblauch, doctor în medicină cu titlul obţinut la Universitatea din Bologna93 preia activităţile farmaciei la 16 iulie 1937 şi până în 1942. Farmacia a activat până în aprilie 1949, ultimul farmacist având tot prenumele Augustin. Sigla oficială a farmaciei datează din 16 februarie 1855 „La Vulturul Negru” („Zum Schwarzen Adler / Fekete Sas”) Azi e muzeu94.
În general, farmacia orăviţeană are statutul unei instituţii pentru tot ţinutul iar membrii familiei sunt foarte cunoscuţi, apreciaţi şi solicitaţi. Maximilian Knoblauch e în bune relaţii cu N. I. Angelescu, preşedintele Societăţii Farmaciştilor din România între 1902-1908, pe care-l ajută cu informaţii utile în redactarea lucrării Acte şi documente din trecutul farmaciei în ţările româneşti, apărută la Bucureşti, în 1904 (190 p. ) 95. La 1885 farmacia reduce cu 15 % preţul medicamentelor, favorizând muncitorii şi funcţionarii feroviari, silvicultori, mineri şi metalurgi. La 1860, muncitorul depunea 5 % din salariul său pentru asistenţă sanitară iar pentru ajutor de boală familiştii depun jumătate din salariu, necăsătoriţilor revenindu-le obligaţia plăţii a 1/3 din salariu.
Cum arătam mai sus, statutul farmaciei orăviţene era acela de cordonatoare în zona cărăşană, sub îndrumarea competentă a familiei Knoblauch, organizându-se alte unităţi în Banatul Montanistic. De exemplu, în 1833 farmacia din Bocşa, pe baza documentului din 7 martie, e transformată în reprezentanţă condusă de fratele lui Karl, Gaspar Knoblauch, sub numele de „La Sfânta Treime”, cu filiale în Reşiţa şi Franzdorf. În 1857, colegul şi prietenul lui Karl, Eduard Brada întemeiază farmacia „La Mântuitorul”, în Reşiţa, iar în 1863, în Steierdorf, farmacistul Gasenheimer înfiinţează o unitate numită tot „La Sfânta Treime”, preluată apoi de familia Környei, cu care Knoblauch se va înrudi, după 1930. Sub îndrumarea Oraviţei, iau fiinţă alte farmacii montanistice: la 1871 „Hygeea”, în Moldova iar în 1878 „La Sfânta Maria.”, în Sasca Montană, condusă de Andreiu Muttnyansky. În 1884, la Anina îşi începe activitatea o filială a celei din Steierdorf, apoi independentâ din 1905. A doua farmacie reşiţeană este cea înfiinţată de Ioan Schneider cu titulatura „La Maica Mântuitoare”, în 1890, iar la Dognecea, în 1897, Alexander Panajoth întemeiază „La Sfânta Maria.”
În Oraviţa mai funcţiona Farmacia Bock iar din 1897 farmacia concurentă „La Sfântul Gheorghe”, preluată după 1910 de farmacistul Grosz, intrată după 1931 în afacerile farmaciei Knoblauch, ca filială de oraş. Primul document care atestă această fuziune e un bilet de mână al lui Grosz către Knoblauch, solicitând – în limba germană – să i se facă o reţetă juristului Purgaru.96 În interbelic, Farmacia lui Adolf Grosz alimenta lucrătorii feroviari din Oraviţa şi zonă97 iar proprietarul ei a îndeplinit o lungă perioadă din interbelic funcţia şi competenţele de inspector farmaceutic în zonă.
NOTE:
1. I. CREŢIU, Istoricul sistemului de ocrotire sanitară, în „Oraviţa”, II, nr. 1 (3), ianuarie-iulie 1998, p. 10-11
2. N. DĂNULESCU, Holera, în „Natura”, VI, nr. 1, p. 3; TH. BREIER, Din istoricul stării de sănătate a Timişoarei în secolul XVIII, în „Orizont”, nr. 32, 13 august 1981, p. 8
3. N. MUSTAŢĂ, Medicii din Oraviţa care au adus prestigiul de ieri şi de astăzi al zonei, în „Oraviţa”, I, nr. 1, noiembrie 1997, p. 7-8
4. L. RAICHICI-BOTGROS, Pagini deteriorate, în volumul Caiete, 2, Reşiţa, Biblioteca Judeţeană „Paul Iorgovici”, 1995, p. 47
5. SIM. SAM. MOLDOVAN, Oraviţa de altădată şi teatrul cel mai vechiu din România, cu o prefaţă de dr. Ion Ţeicu, preşedintele Asociaţiei de Teatru, Casinou şi Cetire, Oraviţa, Tipografiile Felix Weiss (fostă C. Kehrer, fondată 1863), Progresul (fondată 1907), Iosif Kaden (fostă C. Wunder, fondată 1868) , 1938, p. 63-66
6. A. von KNOBLAUCH, I. GALFFY, Un medic naturist din Banatul de altădată, în „Timpul”, vineri 15 noiembrie 1996, p. 4
7. I. GALFFY, I. BASARAB, A. KNOBLAUCH, Aspecte din trecutul activităţii cultural-educative a medicilor din Oraviţa, manuscris, Oraviţa, 2 iulie 1966
8. Manuscris Sim. Sam. Moldovan, cerneală neagră, 1 f , 21 x 34 cm
9. I. GALFFY, Contribuţii la istoria medico-sanitară a regiunii miniere Banat, 1975, teză de doctorat în istoria medicinei
10. I. STĂNILĂ, Ilidia, Reşiţa, 1987, p. 55
11. L. RAICHICI-BOTGROS, lucr. cit., în loc. cit., p. 48
12. J. SPIELMANN, Restituiri istorico-medicale, studii, Bucureşti, Editura Kriterion, 1980, p. 33
13. I. BREAZU, Doctorul P. Vasici (1806-1881), în „Studii de literatură română şi comparată”, Cluj, Editura Dacia, 1970, p. 67; I. NEGRU, Ciuma şi carantinele, comentate de doctorul P. Vasici în 1847, în „Munca sanitară”, nr. 1, 1969, p. 49; GR. PLOEŞTEANU, P. Vasici şi Principatele Române, 1830-1847, în volumul V. RUS, I. CHIOREANU (coordonatori), Studii şi cercetări de ştiinţe sociale, Bucureşti, Editura Academiei, 1977, p. 9-26.
14. Cf. J. SPIELMANN, op. cit., p. 402
15. I. GALFFY, I. BASARAB, AUG. KNOBLAUCH, Asistenţa spitalicească în regiunea minieră a Banatului, în volumul Spitale vechi şi noi, Bucureşti, Editura medicală, 1976, p. 107; Idem, Asistenţa spitalicească în regiunea minieră a Banatului, în „Timpul”, VIII, 17 ianuarie 1997, p. 4
16. Idem, Asistenţa spitalicească în regiunea minieră a Banatului, în vol. cit., p. 108
17Manuscris Sim. Sam. Moldovan, Documentul nr. 387
18. L. RAICHICI, lucr. cit., p. 48
19. I. GALFFY, I. BASARAB, A. KNOBLAUCH, manuscris
20. SIM. SAM. MOLDOVAN, op. cit., p. 30, p. 33, p. 40
21. Ibidem, p. 40
22. I. GALFFY, I. BASARAB, AUG. KNOBLAUCH, Asistenţa spitalicească în regiunea minieră a Banatului, în vol. cit., p. 109
23. SIM. SAM. MOLDOVAN, op. cit., p. 72
24. Ibidem.
25. Manuscris Sim. Sam. Moldovan, Documentul nr. 93, cerneală roşie şi creion, f 1, 21 x 34 cm
26. SIM. SAM. MOLDOVAN, op. cit., p. 75-76
27. Ibidem, p. 75-76; I. BOTA, Restituirea unei provincii. Istorie liberală cărăşeană, Reşiţa, Editura Timpul, p. 42-60, p. 101-105
28. I. BOTA, op. cit., p. 73-76
29. I. GALFFY, I. BASARAB, A. KNOBLAUCH, Asistenţa spitalicească în regiunea minieră a Banatului, în vol. cit., p. 109
30. P. SZENDE, Magyar városok a középkör végén, Budapest, 1913, p. 71-76; KEPESSY ARPAD, A magyar vasutügy története, Budapest, 1908, p. 11-22
31. SIM. SAM. MOLDOVAN, op. cit., p. 56
32. I. BOTA, Sanatoriul Marila - o instituţie medicală şi balneoclimaterică în declin, în „Timpul”, XII, nr. 122 (3186), marţi 29 mai 2001, p. 6.
33. I. GALFFY, Kurorte ind Heilanstalten im Banater Bergland, în „Echo der Vortragsreihe”, nr. 9, 1998)
34. K. ERDELYI, Wegweiser des Südungarischen Karpatenvereins, 1895, capitolul XX, Orawitza und seine Umgebung
35. Manuscris Sim. Sam. Moldovan, Fond Documentar Foto, Mapa Tematică „Sanatoriul Marila”
36. SIM. SAM. MOLDOVAN, op. cit., p. 66; GH. GR. COMŞA, Pentru familiile româneşti, (separatum), p. 4 ; S. IRIMESCU, Organizarea şi legiferarea pentru combaterea tuberculozei, Bucureşti, Tipografia „Jockey-Club”, s. a.; C. BURLĂ, Date despre Sanatoriul T. B. C. Marila-Oraviţa, judeţul Caraş-Severin, manuscris, (memorii), p. 1; Fond cit., Documentul nr. 186; I. BOTA, Turismul din zona Oraviţei, la ora amintirilor, în „Timpul”, XII, nr.272 (3336), marţi 20 noiembrie 2001, p. 6; GH. GHEORGHIU-DEJ, Înfăptuiri şi sarcini viitoare în domeniul economic, în „Probleme economice”, 2 , martie 1948, p. 9; CHIVU STOICA, Evoluţia transporturilor feroviare în 1947, în Ibidem, p. 25; A. PĂTRAŞCU, Munca voluntară şi opera de refacere a ţării, în Ibidem, p. 102
37. I. BOTA, Istorie balneară la Oraviţa, în „Paralela 45”, 9 august 1993, p.6; N. BELU, Câteva cuvinte în vederea votării legii asigurărilor sociale, în „Vatra Banatului”, nr. 3, 1932, p. 8
38. SIM. SAM. MOLDOVAN, op. cit., p. 66-67
39. I. CREŢIU, lucr. cit., în loc. cit., p. 10
40. I. TALOŞ, Arthur Schott şi culegerile lui de poveşti româneşti, în „Revista de folclor”, tom 9, nr. 3-4, 1963, p. 156-165
41. MUSTAŢĂ, lucr. cit., în loc. cit., p. 7
42. SIM. SAM. MOLDOVAN, op. cit., p. 40-41; I. GALFFY, A. KNOBLAUCH, Viaţa şi activitatea dr. Alexandru Popovici, manuscris, 1962
43. SIM. SAM. MOLDOVAN, op. cit., p. 41
44. E. POCREAN, Dr. Alexandru Popoviciu, monografistul Băilor Herculane, în „Vestul medical”, nr. 5, mai 1936
45. D. şi I. GOGÂLTAN, Dr. Alexandru Popovici, primul monograf român al Băilor Herculane, în volumul P. CIOBANU (coordonator), Oameni ai acestor meleaguri, I, Reşiţa, Editura Modus P. H. , 1998, p. 14
46. Vezi în „Familia”, nr. 35, 1874, p. 409-410
47. Vezi în Ibidem, nr. 27, 5/17 iulie 1887, p. 320
48. GH. VUIA, în Enciclopedia Română, I, Sibiiu, 1898
49. „Familia”, nr. 29, 1877, 12/24 iulie p. 333; I. GARDONYI, A herkulésfürdrói orvos útja a borbely-mestersegtől a csodadoktorsagig, în „Temesvári Hirlap, XXXIII, nr. 249, 6 noiembrie 1935, p. 2
50. „Familia”, nr. 50, 1884, p. 599; nr. 52, 1884, p. 624; P. BOLDUR, Dr. Alexandru Popovici din Băile Herculane, în „Răsunetul” (Lugoj), nr. 36, 14 septembrie 1941
51. I. GALFFY, Alexandru Popovici, pionier al balneologiei şi homeopatiei române moderne, manuscris 15 iunie 1986
52. S. IZSAK, Aspecte din trecutul culturii medicale româeşti a Banatului, în volumul Studii şi cercetări de istoria medicinei şi farmaciei din România, Bucureşti, Editura Academiei, 1962, p. 166-169; V. BÂTA, Prima monografie a Băilor Herculane, în „Caraş-Severinul”, martie 1974
53. Fond cit., Documentul nr. 465, cerneală neagră, 4 p., 21 x 34 cm, Documentul nr. 445, 20 p.; Documentul nr. 420, 4 p.; SIM. SAM. MOLDOVAN, Sim. Sam. Moldovan levele Popovici Sandorrol a regenyes multu furdőorvosrol, în „Temesvari Hirlap”, XXXIII, nr. 263, 20 noiembrie 1935, p. 4
54. I. CREŢIU, Dr. Georg Scheda, în „Foaia Oraviţei”, V, nr. 45, mai 1995, p. 2; Fond cit., Documentul nr. 542, cerneală neagră, 2 p., 22,5 x 29 cm
55. I. BASARAB, Dr. I. Fometescu, (separatum),10 mai 1960
56. I. STĂNILĂ, op. cit., p. 55
57. SIM. SAM. MOLDOVAN,op. cit., p. 69; Fond cit., Documentul nr. 194, creion, 1 f ,21 x 34 cm
58. D. IZVERNICEANU, Dr. Gheorghe Crăiniceanu, în „Junimea”, V, nr. 66, 12 ianuarie 1926
59. Cf. „Foaia Diecezană”, nr. 1, 1912, p. 5
60. AL. MUŢIU, Iosif Nemoianu, în „Drapelul Roşu”, 15 martie 1976
61. P. RÂMNEANŢU, Însemnări despre doctorul Iosif Nemoianu, (separatum), p. 96
62. A. IANCU, Dr. Iosif Nemoianu, în „Clujul medical”,XVI, 1969, p.109-110; şi în „Timişoara medicală”, nr. 1-2, 1969, p. 185-187
63. ŞT. GĂMĂNESCU, Un medic bănăţean, scriitor mai puţin cunoscut: dr. Iosif Nemoianu (1894-1968), în „Jurnal”, 1976
78
64. I. NEGRU, Contribuţia şcolii clujene la orientarea pediatriei româneşti între cele două războaie mondiale (1919-1920), în „Viaţa medicală”, 2, 1975, p. 7
65. I. NEGRU, Preocupări de puericultură ale centrului pentru ocrotirea copiilor din Timişoara între cele două războaie mondiale, în „Viaţa Medicală”, XXVI, nr. 3, 1979, p. 139-142; Idem, Centrele pentru ocrotirea copiilor în perioada dintre cele două războaie mondiale, în „Viaţa Medicală”, 3, 1976, p. 65
66. I. NEGRU, Primele congrese naţionale medicale după primul război mondial despre problema copilului şi mamei, în „Viaţa Medicală”, 3, 1975, p. 7
67. I. NEGRU, Un ilustru medic sociolog. Iosif Nemoianu, (separatum), „Societatea Ştiinţelor Medicale”, 1972; I. GALFFY, I. BASARAB, AUG. KNOBLAUCH, Aspecte din trecutul activităţii cultural-artistice a medicilor din Oraviţa, comunicare, (separatum), „Societatea de Ştiinţe medicale”, 1966
68. I. GALFFY, AUG. KNOBLAUCH, Contribuţia medicilor din Oraviţa la cultura românească, în „Teiul”, I, nr. 2, 1 iunie 1998, p. 3
69. Inspecţii medicale, în „Junimea”, II, nr. 30, duminică 21 februarie 1926, p. 2; Numiri de medici de circumscripţie, în „Junimea”, I, nr. 11, duminică 4 octombrie 1925, p. 2
70. I. STĂNILĂ, op. cit., p. 196-197
71. N. DANCIU-PETNICEANU, Ion Ţeicu, în volumul P. CIOBANU (coordonator), Oameni ai acestor meleaguri, I, p. 93-101
72. N. IGNA, Cultul lui Esculap şi al Hygiei cu specială privire la Dacia Superioară, Cluj, 1935, p. 6-8
73. Document tipizat, imprimat la Tipografia „Kehrer Oravicza”, 1 f., 21 x 34 cm, un „Nyilatkozat”, plăţi efectuate la „Oraviczai Takarekpenztar / Reszvenytarsasag”, Document din Colecţia Ionel Bota
74. N. DOUCA, Expoziţia de istoria farmaciei, în volumul P. CĂLIN, Teatru şi cultură la Oraviţa, Reşiţa, Comitetul Judeţean de Cultură, Oficiul Judeţean pentru Patrimoniul Cultural-Naţional, Muzeul Judeţean de Istorie Caraş-Severin, mai 1987, p. 6; Idem, Două secole de activitate farmaceutică la Oraviţa, manuscris.
75. I. BOTA, Farmacii şi farmacopee, în „Timpul”, III, nr. 210 (725), sâmbătă 24 octombrie 1992, p. 7; Idem, Ce reprezintă expoziţia de istoria farmaciei bănăţene din oraviţa ?, dialog cu prof. muzeograf Nicolae Douca, în „Timpul”, IV, nr. 97 (864), joi 20 mai 1993, p. 8
76. N. IORGA, Histoire des Roumains de la Peninsule des Balcans, Bucureşti, 1914, p. 15-42; N. MUSTAŢĂ, Medici din Oraviţa în „Oraviţa”, I, nr. 1, noiembrie 1997, p. 7-8.
77. I. STĂNILĂ, op. cit., p. 55
joi, 6 octombrie 2011
Priorităţi tehnice româneşti în civilizaţia Europei Scurtă istorie a celor dintâi căi ferate româneşti Oraviţa-Baziaş (1854) şi Oraviţa-Anina (1863)
Priorităţi tehnice româneşti
în civilizaţia Europei
Scurtă istorie a celor dintâi căi ferate româneşti
Oraviţa-Baziaş (1854) şi Oraviţa-Anina (1863)
Oraviţa,
primul nod feroviar
din istoria românilor
Ideea unei reţele feroviare în Banatul marilor resurse ale subsolului şi dezvoltării mineritului şi metalurgiei de după 1718, se integra planurilor specialiştilor Curţii de la Viena menţionate în faimosul compendiu Budweiss-Kerschbaum din 18281 sau programului Donau Dampfshiffahrt Gesselschaft din 18292. Lucrurile vor fi însă o realizare ceva mai târzie.
Cel dintâi traseu feroviar din ţară este calea ferată Oraviţa – Iam – Iasenova – Vracevgai – Baziaş (16 km, Lişava-Oraviţa şi 62,5 km Oraviţa -Baziaş, 78,5 km total), inaugurată pentru transportul de marfă la 20/30 august 1854 iar pentru călători la 1 noiembrie 1856, o investiţie de cinci milioane florini3, considerată încă de istoricii problemei a fi şi cea mai veche din sud-estul Europei. Iar calea ferată de munte Oraviţa-Anina a intrat în folosinţă la 15 decembrie 1863 pentru transportul de mărfuri şi la 4 aprilie 1869 pentru persoane, fiind, cum spuneam mai sus, cea dintâi dintre construcţiile feroviare de munte din sistemul românesc iar cronologic a patra cale ferată din ţara noastră. Până la concretizarea reţelei feroviare bănăţene, în jurul ţinutului funcţionează câteva trasee mai scurte care încercau să lege într-un fel zona de harta feroviară a aşa-numitei Ungarii de Sud: calea ferată Timişoara-Seghedin, de 113,9 km, inaugurată la 15 noiembrie 1856 şi Timişoara - Iasenova, de 94,1 km, intrată în funcţiune la 20 iulie 1858.4
Anticipări,
măsurători, proiecte
În anul 1845, directorul general al minelor, care-şi avea sediul în Viena, consilierul de curte Michael Layer vine în zonă cu un program precis. Echipa e completată cu asesorul Giller, consilierul aulic baron Ransonnet, inginerul de căi ferate Bach, maistrul minier Abt, topograful minier Oberth, maistrul Kolosvary şi practicianul Schroll. Se hotăra săparea galeriei Regele Ştefan din Valea Jitinului până la Valea Tereziei, de 3.515 m, urmând săparea unui tunel, pe versantul opus al Jitinului, până în Valea Lişava, pentru un plan înclinat de cale ferată care să facă legătura, mai departe, cu Oraviţa-Baziaş. În continuare, între Valea Lişava şi puţul Kollowrath, se va deschide galeria Împăratul Ferdinand pentru a lega mina de calea ferată5. Michael Layer, împreună cu preşedintele Direcţiunii Montanistice (Miniere) Oraviţa, baronul Gustav von Gränzenstein şi însoţiţi de un grup de geologi, geodezi, ingineri specialişti în ridicări, cartografi şi arhitecţi, cercetează munţii şi defileurile cărăşene în perimetrul delimitat la sud de localitatea Mehadia iar în nord de Bocşa. Concluziile de bază ale Raportului Comisiei condusă de cei doi au fost patru: modernizarea în continuare a uzinelor siderurgice din Reşiţa, construirea altei uzine de sprijin la Anina, unde luase amploare exploatarea cărbunelui, dezvoltarea exploatării la minele de cărbune din zona Lişava, între Oraviţa şi Anina şi construirea unei căi ferate care să lege activitatea productivă a Banatului Montanistic printr-un transport facil, prin portul Baziaş, de economia întregului imperiu.
Lucrările la calea ferată de munte Oraviţa-Anina
Un document orăviţean ne spune că lucrările la căile ferate orăviţene au ca dată a începutului anul 1846, iar anul de vârf a fost 1850, când în coordonarea inspectorului minier Joseph Dullnig se reiau lucrările6. În anul următor, la 31 octombrie 1846, la Oraviţa se ia, aşadar, hotărârea de a se construi prima cale ferată într-o provincie românească, lucrările fiind destul de înaintate în 1847. S-a pus la bătaie, pentru început, o sumă de 5 milioane florini şi s-a apelat la muncitori aduşi din Italia de nord, specializaţi în lucrarea pietrei, în tăierea stâncii. Majoritatea provin din zona Sorrento şi de pe valea Adigeului ori din perimetrul provincial Friuli–Venezia-Giulia. Destui, la terminarea lucrărilor, s-au stabilit aici, şi-au întemeiat familii, s-au integrat destinului urbei în istorie, urmaşii lor trăind încă şi azi în Oraviţa.
Alţii, după 1880, au plecat spre Dobrogea, atraşi de activitatea la carierele de piatră de acolo dar şi pentru că au fost solicitaţi de statul român (România Vechiului Regat) să lucreze la noile obiective care marcau organizarea sistemului feroviar în acea provincie românească7 .
În prima etapă şi în paralel cu declanşarea operaţiunilor construirii căii ferate Oraviţa - Anina, la sugestia directorului minier von Gränzenstein, care dobândise deja titlul de consilier aulic al Vienei în teritoriu, se pune în aplicare, la 20 mai 1846, proiectul unei căi ferate cu tracţiune cabalină (hipo-Eisenbahn).8 Ideea era să fie realizată o prelungire din munte, de la Steierdorf, prin Oraviţa, spre Baziaş, modificată în toamna lui 1847 numai cu un eventual traseu de la Lişava prin punctul Gârlişte la Oraviţa, dar folosindu-se tracţiunea cu aburi, în continuarea traseului început de la Anina prin galeria Ştefan şi continuând până la Lişava tot pe baza tracţiunii cabaline. Proiectanţii sunt asistentul inginer Antonius Rappos (concepţia), Anton Scherawitza (ridicarea de teren şi desenul) şi inginerul Karl Bach9. Tranziţia de la sistemul tracţiunii hipo, pferdebahn la adevărata cale ferată a cărbunelui kohlenbahn îl are ca lider de proiectare pe inginerul arhitect Karl Maniel.
Un prim succes: finalizarea traseului Oraviţa-Baziaş în 1854
În raportul din 1853, secretarul ministerial Karl Hocheder anunţa că traseul spre Baziaş, din Lişava la Oraviţa şi de aici la Dunăre, fusese terminat.
Inaugurarea are loc la 20 august 1854 cu o locomotivă C-2-t din tipul Engerth. Cu mecanicul Wenzel Hantschke, în locomotivă se află inspectorul Dullnig, inginerul Bach şi arhitectul inginer Maniel. După locomotivă şi tender se află o platformă descoperită unde s-au amenajat locurile pe care să stea ministrul Thinnfeld, secretarii Layer şi Hocheder, von Gränzenstein şi von Berg, directorul Direcţiei Montanistice Bănăţene, Friedrich Reitz. Se mai află acolo groful von Bissingen de Iam, contele Hermann Gerubel, baronul Anton Baici de Vărădia, groful Julius Despinits de Comorâşte, groful Vladimir Stojanovits de Lăţunaş-Marcovăţ, baronul Wodianer, viitorul ministru, originar din Oraviţa, Jozsef de Szlavy, arhitectul Ioan (Johann) Bibel, inginerii metalurgi Karl Maderspach şi G. Werne, farmacistul Karl Knoblauch, medicul Fr. Bach, fratele inginerului constructor de căi ferate. După platforma cu oficialităţile au fost legate, în vederea probei rezistenţei şi randamentului, 8 vagoane, din care trei încărcate cu lemn de pădure iar celelalte cinci cu cărbune de Anina.
Trenul a plecat din Lişava la orele 7,00 dimineaţa, platforma a fost ataşată însă în gara Oraviţa de unde, după slujba de sfinţire oficiată de arhidecanul de Oraviţa şi doctorul în teologie dogmatică, titlu obţinut la Vatican, Karl Wittahorszky, garnitura a plecat la orele 8,00, ajungând la orele 14,00 în Baziaş, după o singură oprire pe traseu, la Iasenova.
În Baziaş, festivităţile de primire a trenului i-au avut ca protagonişti pe contele Mixhammer, antreprenorul docurilor şi silozului cerealier, Sigmund de Balas, administrator ministerial în Viena, G. Sadler, H. Straté şi P. Skerlecy de Lomnicza din Viena,I. von de Faur şi F. Herglotz din Reşiţa, farmacistul Eduard Brada şi medicul F. Pavay, C. Pieringer de la comenduirea portului. Traseul avea 16 km pe distanţa Lişava-Oraviţa şi 62,5 km de la Oraviţa la Baziaş, adică un total de 78,5 km. Pentru călători, transportul inaugurat s-a realizat cu trei vagoane, la 1/11 noiembrie 1856.
Al doilea mare succes: inaugurarea căii ferate de munte Oraviţa-Anina, în anul 1863
Cum traseul spre Baziaş, din Oraviţa, fusese terminat, după o întrerupere datorată revoluţiei de la 1848-1849, în anul 1854, efortul constructorului se va concentra asupra căii ferate Oraviţa - Anina. Inginerul superior de la Viena, Erwin Lihossky, trimite în zonă pe inspectorul minier Joseph Dullnig şi pe inginerul Bach. În februarie 1852 se trece la aplicarea proiectului căii ferate cu tracţiune mecanică, iar lucrările sunt reluate cu mai mare intensitate după 1861 spre a fi finalizate în 186310. Conform Legii din 14 septembrie 1854 privind concesionarea resurselor subsolului bănăţean şi a căilor ferate, finalizate ori în lucru, către firme particulare, Austria vinde zona unui consorţiu, cu capital francez şi austriac, K.u.k. Privilegierte Osterreichische Staats Eisenbahn Gessellschaft (StEG), cu aportul celebrei bănci a macedoromânului George Sina (care are filiale în Viena şi Pesta)11, alături de Armestein and Esckeles-Vien şi Societé Génèrale du Credit Mobilier-Paris la o tranzacţie de 200 de milioane de franci aur. Pentru grăbirea lucrărilor la calea ferată Oraviţa - Anina, noul proprietar a cheltuit 812.278 florini şi 72 creiţari, cifră exactă; preluată din documentul intrării obiectivului în administrarea StEG.
Calea ferată de munte, prima de acest gen din spaţiul românesc, pe traseul Oraviţa-Anina, lungă de 33,4 km, a fost inaugurată la 15 decembrie 1863 pentru transportul de marfă iar la 4 aprilie 1869 pentru călători. Liderul proiectanţilor este inginerul arhitect Karl Maniel, ajutat de o echipă formată din inginerul superior Erwin Lihossky, inginerul minier Josef Dullnig, inginerul Bach.
Traseul a fost inaugurat la 15/25 noiembrie 1863, cu o locomotivă L-t din clasa C. B. T., sistem Engerth (proiectul Pius–Fink) tip StEG 34 (număr de fabricaţie 500). Punctul iniţial a fost gara Oraviţa, de unde şase vagoane încărcate cu lemn au început urcuşul spre punctul terminus, gara Anina, slujba de sfinţire fiind oficiată de acelaşi arhidecan Karl Wittahorszky.
În locomotivă, cu mecanicul Fridolin Kollmann, sunt inginerii Bach şi Maniel şi tehnicianul Seiler. După locomotivă a fost ataşată o platformă semiînchisă Pe platformă, ca oficiali, sunt directorul Direcţiei Centrale StEG din Viena, Karl Deboque, directorul Direcţiei Montanistice Banat, Friedrich Reitz, consilierul aulic inginerul Erwin Lihossky, proiectantul Antonius Rappos, notarul jurist Ernest Weber din Anina.
Trenul a plecat la orele 9,00 şi a ajuns în gara Anina la orele 12,30, cu două opriri scurte, la viaductul Jitin şi la gara Gârlişte. La sosirea în Anina, primirea trenului a fost onorată de secretarul ministerial, inginer W. Graf, membru în conducerea superioară StEG la birourile din Viena ale societăţii, administratorul general StEG din Viena, Benedikt von Roha, alături de primarul oraşului Anina, Franz Hirspek, de notarul şi pasionatul de istorie locală Constantin von Schilde, de administratorul metalurg F. Bartolomäus şi de administratorul minelor, Heinrich Wunderlich.
La 4/14 aprilie 1869 e finalizat traseul pentru călători dar abia la 18/28 noiembrie 1869 s-a inaugurat, festivităţile din gara Anina avându-l atunci ca oaspete pe arhiducele Albrecht, alături de directorul metalurgiei, Karl Hofgartner, de trezorierul minelor, Franz Schrökenstein, de administratorul superior von Roha.
O descriere a Seemering-ului românesc
Să încercăm în cele ce urmează să punctăm câteva elemente care dau un specific aparte acestei bijuterii din istoria transportului feroviar românesc. Gara Oraviţa era deja terminată la 1847, fiindcă în documentul din 12 ianuarie 184712 Gränzenstein, supraveghetorul construcţiei căii ferate Oraviţa - Baziaş, îşi anunţă superiorii de la Viena că „totul merge conform proiectului”. Gara Oraviţei e prima gară cu lift - pasaj pentru acces la peronul situat mai sus de nivelul străzii, dacă nu cumva e prima clădire pentru o staţie de cale ferată din ţară13, trecută pe lista monumentelor istorice la coordonatele 11-B-262, la capitolul „ansambluri de artă inginerească şi arhitectură tehnică, gări, tunele, viaducte”. Calea ferată spre Anina (coordonate 11-B-308) urcă realmente şi acesta e marele specific al ei, de la 218,7 m (Oraviţa) la 556,4 m (Anina), aşadar o diferenţă de nivel de 337,7 m. La lungimea de 33,4 km, cele 14 tunele însumează 2.084 m, viaductele în număr de 10 înseamnă alţi 843 m din total, 9.946 m sunt zidurile de sprijin iar pe 21.171 m s-au executat tăieri în stânca muntelui14. Dincolo de faptul că, în general, s-a lucrat în calcare dure şi compacte, între alte izbânzi tehnice trebuie menţionate raza de curbură mică a traseului de numai 114 m iar declivitatea e în unele locuri de numai 20 la mie, când limita minimală normală folosită de obicei ar fi de numai 150. Cel mai mare viaduct este Racoviţa, de 115 m lungime, 26,5 m înălţime şi cu 11 deschidere. Tunelul Maniel, după numele inginerului, are 928 m, iar 660 m are tunelul de la Gârlişte. Aici, tunelul are cea mai mică deschidere la portalul de la intrare, de numai 3,76 m15. Tunelul Polom-Izvor are 290 m, Seiler - 230 m iar tunelul Dolhoff e lung de 112 m. El poartă numele arhitectului Johann Ludwig Dier Dollhoff care, greşind calculele în săparea tunelului din apropierea saţiei Gârlişte, cu o denivelare de numai 3 m, s-a sinucis. În legătură cu tunelul de la Jitin o legendă a penetrat mentalul colectiv şi s-a păstrat până azi. Există mărturii ale unor călători, în cei 150 de ani de existenţă ai căii ferate că, la orele amiezii, razele soarelui căzând pe o anumită piatră din portalul de la intrarea în tunel, creează imaginea luminoasă a Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în braţe16. Staţia Gârlişte are un sistem de garare prin manevre., trenul oprindu-se într-un tunel, apoi trece pe o linie orizontală, revenind în staţie. Sim. Sam. Moldovan scria în 1938, în cartea sa dedicată oraşului şi priorităţilor orăviţene în plan naţional şi european: „E deajuns să aruncăm o privire asupra acestei opere gigantice a părinţilor noştri, pentru a ne convinge cât suntem de mici faţă de ei şi cât de puţin am făcut până acum ca să ne asigurăm stima şi recunoştinţa posterităţii.”
Romanţa locomotivelor pe tronsoanele
feroviare bănăţene
Chiar şi industria materialului rulant, la nivelul acelor timpuri, a avut în vedere criteriul adaptării la condiţiile oferite de relieful pe care-l străbate calea ferată Oraviţa - Anina. Un inginer, Pius Fink. a cărui mamă îşi avea originea în localitatea Steierdorf, azi cartier al oraşului Anina, căsătorit cu una din nepoatele de soră ale economistului orăviţean Ion Constantini, membru al elitei macedoromâne din oraş şi coordonatorul comisiei care a iniţiat ridicarea, aici, a celui mai vechi edificiu teatral din România, la 1817, inginerul Fink, deci, proiectase în 1861 modelul locomotive L-t cu 5 osii cuplate, din clasa C.B.T., folosind ideile unui inginer din Hanovra, Kirchweger, dintr-un proiect al anului 1852. Fink mai cunoştea faptul că, pe ruta Oraviţa - Baziaş, din 1854 se foloseau modelele C-2-t şi B-2-t, cu tender, proiectate de colegul său Engerth. Împreună cu aceasta, Pius Fink realizează un proiect comun şi prima locomotivă Fink Engerth e apreciată, în 1862, la un stand expoziţional chiar în oraşul în care s-a fabricat, Viena. În acelaşi an, Fink adaptează şi acest model, tipul variantă denumit „StEG Type 34”, dar care va purta simbolic numele „Steyerdorf”, în amintirea localităţii de baştină a mamei sale. Noul model e expus, la finele lui 1862, la Expoziţia de la Londra, cu o denumire în completare, „Duplex”. Dar la Expoziţia din 1867, de la Paris, se revine la vechea denumire, Fink-Engerth, modelului fiindu-i ataşat un vagon de bagaje pe două osii (15t) şi un rezervor de apă. Prima locomotivă realizată la uzinele din Reşiţa ale StEG a fost aceea din 1871, proiectantul John Haswell fiind un student al lui George Stephenson. A purtat numele „Szekul nr.1” era din tipul 52, a fost adusă de la Viena, unde fusese executată, cu vaporul la Baziaş, de aici pe calea ferată la Oraviţa, de aici cu o platformă de 36 perechi de boi la Reşiţa. Ulterior, „Resicza” nr.2, în 1873, va relua traseul spre Viena, invers. Alte tipuri de locomotive care au circulat pe traseul montan Oraviţa - Anina, din aceeaşi clasă „T 34”, până în jurul anului 1900, vor purta denumiri ale unor localităţi din ţinutul cărăşan al Banatului, precum „Krassowa 501” (Caraşova), „Gerlişte 502” (Gârlişte, locul de naştere al istoricului şi juristului Damaschin Bojincă, unul din colaboratorii lui Alexandru Ioan Cuza), „Lissawa 503” şi „Anina”. Să mai amintim că, din 1873, la Expoziţia Internaţională de la Viena, constructorii de locomotive ai Reşiţei trimit modelul lor Hungaria, pe o platformă trasă de mai multe perechi de boi, spre Oraviţa. Pe atunci nu exista o cale ferată între cele două localităţi din Banatul Montan. De aici, locomotiva e transportată pe calea ferată până în portul Baziaş şi apoi cu vaporul spre capitala imperiului. Despre expunerea locomotivei, fabricate la Reşiţa, în cadrul Expoziţiei Internaţionale de la Viena, din 1873, un ziar orăviţean scrie că „reuniunea ţărilor continentului şi lumii, prin produsele economiei lor, se va îmbogăţi cu un obiect interesant, care va reprezenta în mod demn activitatea industrială a ţinutului nostru şi îndeosebi cea a naţiunii române la expoziţia epocală din Viena”17. Măsuri exprese stabileau un maximum de numai 11 km/h viteză pentru trenurile care circulau pe ruta Oraviţa - Anina şi un tonaj de 110 t. Specialiştii spun că locomotivele aveau o lungime de 10,23 m, o putere de 223 cp, greutatea în serviciu de 42,5 t, diametrul roţilor motoare de 1.000 mm, timbrul cazanului de 7 atm. Încă din vremea construcţiei, existau opinii pentru continuarea lucrărilor pe versantul estic al muntelui, spre Bozovici, trecând prin Armeniş, unde acţiunile de forare geologică depistaseră un strat bogat de cărbune, cu aceleaşi calităţi ca şi ale huilei de Anina18. Oricum existenţa şi funcţionalitatea căii ferate Anina - Oraviţa a determinat şi procesul racordării Reşiţei la traseul feroviar bănăţean, astfel că la începutul secolului trecut, căile ferate ale StEG, în zonă, deţineau o reţea de 72 km/total, la un ecartament de 94,8 cm19. În interbelic sunt mai ales utilizate locomotive DT nr. 401.001, seria fabricării lor la Reşiţa având ca an inaugural 1929. Mândrie a tehnicii autohtone, calea ferată Anina - Oraviţa îşi are locul binemeritat în paginile istoriei feroviare mondiale.
În 1851 începuse deja laminarea şinelor de cale ferată pentru viitorul traseu Oraviţa - Baziaş la Reşiţa. În acel an, la 1 iulie, se realizase Uniunea Vamală cu Ungaria, iar din 1870, reşiţenii livrau primele poduri de cale ferată pentru traseul Stadlau-Brno. Dar, o informaţie a lui Sim.Sam.Moldovan din 1932, trimite spre un fel de alt pionierat bănăţean al subiectului: încă din 1825, întreprinderile din Ferdinand (Oţelul Roşu) au în dotare un „tren uzinal”20.
Alte contribuţii bănăţene la istoria feroviară românească
Din punct de vedere al acoperirii teritoriului prin comunicaţii feroviare, Banatul reprezintă un model pentru toate provinciile româneşti21. Din 1891, statul maghiar răscumpără de la StEG, cu 9.598.560 forinţi22, cele două tronsoane de cale ferată Oraviţa - Baziaş şi Oraviţa - Anina. Eficienţa transportului în acest sistem a generat, firesc, alte dezvoltări ale reţelei feroviare bănăţene: Timişoara - Caransebeş, inaugurată la 23 octombrie 1876, Caransebeş - Orşova intrată în funcţiune la 20 mai 1878, Orşova - Turnu Severin, o primă legătură cu ţara-mamă, la 1 mai 1879, Berzovia - Reşiţa, la 10 februarie 1909 cu poduri peste Caraş, făcute la Reşiţa şi Oraviţa - Berzovia, la 28 noiembrie 1909, finalizată în 1913. Asfel că, în 1910, din totalul reţelei de cale ferată din aceste provincii româneşti ale fostului imperiu dualist, 9,56 % reprezintă potenţialul bănăţean în domeniu23. Statul austriac răscumpără căile ferate în 21 octombrie 190824. Activitatea pe calea ferată e importantă. În prima jumătate a anului 1902, plăţile StEG pentru feroviarii Oraviţei se cifrau la 232,20 coroane, în a doua jumătate-306,21, la Steierdorf- 382,59 respectiv 339,94 coroane25.
În 1937, o nouă cale ferată lega acum Reşiţa de Caransebeş, adăugându-i-se mai vechilor tronsoane Oraviţa-Berzovia şi Berzovia-Reşiţa. Ea era o realizare a guvernului liberal, ministrul care deţinea portofoliul comunicaţiilor, Richard Franasovici, participând la inaugurare după ce orăviţeni organizaseră o frumoasă şi entuziastă primire. S-a păstrat ciorna discursului de întâmpinare a delegaţiei oficiale, cuvinte şi fraze din care, firesc răzbate orgoliul priorităţilor locale în istoria naţională. Mai întâi, ţinutul Căraşului e lăudat, fiindcă „istoria Românilor începe pe pământul judeţului Caraş/ cu intrarea lui TRAIAN ÎN DACIA” 26. Apoi continuitatea în „prioritatea” domeniului: „(…) construirea drumurilor din judeţul Caraş de către legiunile lui Traian se repetă prin construirea căilor ferate sub îngrijirea Ministrului Comunicaţiilor, Richard Franasovici”27. Prioritatea e şi europeană fiindcă se precizează în documente, „cea dintâi cale ferată din S-E Europei (…) s-a construit de către Austrieci încă în anul 1846, pentru a transporta produsele noastre din Oraviţa la portul Dunărei, Baziaş, cu direcţia spre Viena”. În continuare, „în timpul Ungarilor, s-a construit de la Oraviţa până la Berzovia, peste cetăţile istorice ARCIDAVA şi CENTUM PUTEA o cale ferată pentru transportul produselor noastre la Buda-Pesta”28. În fine, „astăzi (1936-1937-n.n) după 2000 de ani a reînviat imperiul DACO-ROMAN, s-a construit peste aceste locuri istorice, ASISIS (Aizizis-n.n), CAPUT BUBALI până la TIBISCUM azi linia REŞIŢA – CARANSEBEŞ, o cale ferată pentru a transporta mai uşor produsele Româneşti din judeţul Caraş spre Capitala României, BUCUREŞTI”29.
Cum inaugurarea căii ferate Reşiţa-Caransebeş coincide cu pregătirile dedicate aniversării Teatrului Vechi, la 120 de ani din existenţa sa, Sim. Sam. Moldovan încerca să-l atragă şi pe ministrul Richard Franasovici între posibilii sponsori ai cărţii sale de „circa 400 de pagini”. „Această lucrare – scrie monografistul într-un memoriu adresat ministrului- se face pentru sărbare aniversărei de 120 de ani a(i) Teatrului din Oraviţa care este cel mai vechi teatru din România”. Cartea cuprinde „ toate evenimentele culturale, sociale şi economice ai (sic) oraşului Oraviţa”(…)”. Oraviţa neavând, însă numai primul teatru din Ţară ci şi prima cale ferată, construită în anul 1846 – descrierea drumurilor, comunicaţiilor are să fie un capitol însemnat în cartea mea”. Se mai spune că „ (…) drumurile romanilor au fost construite paralel nu numai cu prima ci şi cu cea mai recentă cale ferată Reşiţa-Caransebeş”, că inugurarea acestui tronson, la 1937, e prilejul unei fericite coincidenţe cu anul 1846, al inugurării traseului Oraviţa - Baziaş, şi se insistă pe sprijinul ministrului în tipărirea cărţii: „Pentru a putea edita această carte în forma estetică cu clişeuri (sic), facsimili (sic) de documente şi hărţi necesare, precum şi cu biografia creatorilor operilor mari ale judeţului Caraş cu onoare rog să binevoiţi a-mi acorda ajutor pentru editarea acestei lucrări”.30
Scurt bilanţ bibliografic
Multe informaţii şi documente despre trecutul reţelei feroviare s-au păstrat până azi datorită unor oameni devotaţi meseriei lor. În 1931, Pavel Bicleni era mecanic de pompe la Depoul C. F. R. Oraviţa31 dar avea în grijă şi arhiva, atunci puţin cercetată de istorici. Rămase ginerelui său, Ioan Crăiniceanu, acestea se află în prezent în colecţiile documentare ale teatrului orăviţean. În 1937, N. Leanca, şeful „Regiei Autonome C. F. R. Oraviţa”, organizează arhiva pentru cercetare şi tot el, la 1948, o salvează de la distrugere, ducând-o la Anina. Un controlor de cale ferată, (?) Paul, având colaborarea directorului de liceu Petricoane-Drugărin, se gândeşte chiar la un anuar al căilor ferate orăviţene în anii celui de-al doilea război mondial. Că această mărturie de inteligenţă tehnică română şi europeană a însemnat un pas înainte în dezvoltarea şi modernizarea sistemului transporturilor feroviare, o demonstrează interesul constant manifestat de specialişti, mai ales în legătură cu această cale ferată de munte Oraviţa -- Anina. În 1865, de pildă, Auguste Perdonnet dedică două capitole din lucrarea sa Traité élémentaire du chémins de fer căii ferate bănăţene. În 1876, studiul Handbuch fur spezielle Eisenbahn Technik, al lui Heusinger von Waldegg subliniază priorităţile tehnice ale tronsonului Oraviţa - Anina iar cursul universitar de căii ferate şi material rulant feroviar al inginerului francez Charles Couché, intitulat Chémins de fer şi tipărit în 1873, conţine schiţe şi planşe despre zona dificilă pe care o au de stăbătut trenurile pe această distanţă, urcând de la Oraviţa la Anina. Despre importanţa industrială a reţelei feroviare bănăţene; găsim informaţii utile la G. Wenzel în lucrarea Magyarország bányaszatanak kritikai törtenete, apărută la Budapesta în 1890. Sunt interesante şi menţiunile găsite în cartea lui G. Ujhely, A vasutügy története (Budapesta, 1910) ori în studiul din 1908, comandat de ministerul de resort din Budapesta, intitulat A magyar vasutügy şi semnat de expertul A. Kepessy. Să mai amintim tratatul Geschichte der Eisenbahn der Oesterreichische-Ungarische Monarchie (Wien-Teschen-Leipzig, 1898-1899). Sunt pertinente ca informaáie éi obiective analizele lui A. Siersch din Tasschenbuch über Einrichtigung und Betrieb der Werke Reschitza und Anina, apărute la StEG Verlag în Viena, în anul 1881. Studiile localnicului Sim. Sam. Moldovan, acest polihistor al Oraviţei interbelice, ne apropie mult mai mult de subiect, mai ales că omul a beneficiat de prezenţa arhivei căilor ferate o vreme în oraşul care, între 1925-1950, a fost reşedinţa judeţului Căraş, dar a şi adunat multe alte documente în legătură cu nodul de cale ferată orăviţean. În 1933, Sim. Sam. Moldovan a editat broşura Judeţul Căraş. Oraşul Oraviţa, imprimată la tipografia locală Josef Kaden în iunie 1933, notând şi despre calea ferată Oraviţa - Anina, la fel cum a făcut în monografia din 1938, Oraviţa de altădată şi teatrul cel mai vechiu din România. Datele culese de el vor folosi redactării capitolului din volumul II al Enciclopediei României (1938). În nr. 7 pe 1984 al „Revistei Transporturilor şi Telecomunicaţiilor”, un colectiv de autori, G. Popoviciu, I. Popescu, S.Popoviciu, se ocupă de istoricul traseului în studiul Din istoria CFR 120 de ani de la inaugurarea liniei de munte Oraviţa-Anina, efort urmat de I. Popescu în suplimentul „Modelism” al revistei „Tehnium”, nr. 1 (18), 1988, cu articolul 125 de ani de la inaugurarea liniei de munte Oraviţa - Anina. Un bun cunoscător al problemei este B. Károly care, în Contribuţii la istoria construcţiilor de căi ferate în Banat, 1856-1914 („Banatica”, II, 1973) oferă o perspectivă a problemei în Mitteleuropa, plecând cu investigaţia de la studiile lui Bailleux de Marisy, Les Chémins de fer de l’état en Autriche („Revue des deux Mondes”, Paris, 1874) şi C. J. Halwell, The locomotive en Romania (Malmö, 1920). Folosind modelul lui I. Popescu din Căile ferate, transporturile clasice şi moderne (Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983) şi aplicându-l în planul realităţilor istorice locale, cercetătorul reşiţean D. GH. PERIANU scrie Istoria uzinelor din Reşiţa, 1771-1996 (Timpul, Reşiţa, 1996) preocupat de reţeaua feroviară cărăşană şi primele locomotive fabricate de meşterii de pe Bârzava. Un pliant editat de Muzeul Banatului Montan are aceleaşi obiective ale cercetării, semnatarul fiind C. Suru, 115 ani de la înfiinţarea fabricii de locomotive din Reşiţa, la aceeaşi instituţie muzeală R.Grăf editând în 1988 broşura 125 de ani de la inaugurarea liniei de cale ferată Oraviţa-Anina, prima linie de munte de pe teritoriul României. În 1940, omul politic Grigore Gafencu reitera şi el prioritatea feroviară cărăşană într-o revistă italiană („Il Mondo Moderne”), publicând studiul Căile ferate române. Despre finanţatorii macedoromâni George şi Simion Sima ai proiectelor de dezvoltarea reţelei feroviare bănăţene a scris, în 1995, I. B. Mureşianu („Paralela 45” din 4 august 1995) în legătură cu Aromânii în momente din trecutul Vienei.
Un membru al „Tren Club”-ului, ca şi Radu Bellu care a tipărit, recent, şase volume dintr-o istorie feroviară românească, orăviţeanul Gheorghe Dobroi a restituit destule aspecte inedite legate de căile ferate Oraviţa-Anina şi Oraviţa-Baziaş, publicând Între legendă şi adevăr şi Altă prioritate naţională: linia de munte Anina – Oraviţa (în „Foaia Oraviţei”, nr. 43-46 din octombrie 1995 şi nr. 55 din 2000). Tot recent, Constantin Creţu a publicat în „Almăjana”, descrierea traseului căii ferate de munte cu titlul Oraviţa – Anina pe drumul fierului. La Lugoj funcţionează „Hobby Club Jules Verne” care, în 2002, au editat placheta Istoria căii ferate Anina-Oraviţa. La Teatrul Vechi Mihai Eminescu. Se păstrează un exemplar manuscris din Privilegierten Walachischen Districten Banats, cu primele proiecte feroviare ale Vienei în legătură cu Banatul Montan32.
Istorie şi melancolie pe calea ferată montană
Eficienţa economică a traseului a fost completată, dacă nu cumva depăşită, de pitorescul zonei montane pe care o străbătea. De aceea îşi au importanţa lor inegalabilă descrierile din epocă ale unor călători pe această cale ferată asemuită cu ruta feroviară care străbate Alpii între Gloggnitz şi Mürzuschlag prin pasul Semmering, la 897 m altitudine. Despre „Semmering”-ul bănăţean şi românesc primele impresii entuziaste le avem chiar din anul inugurării transportului de persoane, ziarul „Temeswarer Zeitung” publicând, la 22 august 1869, reportajul Von Oravitza nach Anina, din păcate nesemnat. Aproape sigur că autorul era un redactor al respectivei publicaţii, care şi-a propus un atari obiectiv: a face reclamă frumuseţilor traseului.
Iar pasionaţii de drumeţie cu trenul n-au lipsit. Oficialul Curţii din Viena, baronul Schlagintwelt a realizat cu familia sa, în decursul unei săptămâni, două călătorii iar în Timişoara, o asociaţie grupată în jurul celebrului Hotel „Loyd”, organiza trasee de agrement, pe ruta Timişoara –Oraviţa - Anina, în fiecare an la Sărbătoarea Rusaliilor33. Franz Josef plecă de aici spre Canalul de Suez, la inaugurarea lucrărilor. În 21 august 1872, ministrul Comunicaţiilor, von Tisza, e prezent la Oraviţa şi la Steierdorf, urcând cu trenul spre Anina, ceea ce alt ministru, al Culturii şi Cultelor, Agoston Trefort, realizează în 1873.34
Soţia marelui prieten al Oraviţei, Iosif Vulcan, publică şi ea o descriere optimistă. Aurelia se aflase în zonă, alături de soţul său, cu prilejul Adunării Generale a Societăţii pentru crearea unui Fond de Teatru Român, care a avut loc la Oraviţa. Asfel că, la întoarcere, publică la rubrica „Salonul” a revistei „Familia” un reportaj în nr. 38 din 11 octombrie 1874. Mai târziu, în Rămas bun la Oraviţa, text inclus ulterior în volumul Lira mea (Oradea, 1882), Iosif Vulcan e atras şi el de farmecul urbei orăviţene, pitoresc nod de cale ferată, căruia-i dedicase şi o poezie specială; dar îl melancolizase, mai ales, călătoria cu trenul până la Anina.
Din 5 aprilie 1869, trenuri accelerate fac pe „lunga linie orientală”, 26 ore până la Budapesta, 36 ore până la Viena35. O certitudine, aşadar, justificată de trecerea deceniilor: pitorescul traseului de munte a fost pentru orice călător un privilegiu36. Gara Oraviţei avea şi unul din cele mai moderne - la vremea aceea - depouri (din 1886) care asigura servicii importante, chiar în contul unor staţii aglomerate, în genul Timişoara-Iosefin sau Budapesta.
Pentru că o călătorie de aici şi până la Budapesta şi, mai departe, spre Viena ori Berlin, era uşor de realizat, oraşul reşedinţă de comitat, Oraviţa, având legături pe calea ferată cu acestea. În „Foaia Diecezană, de exemplu, pe pagina a 8-a întâlnim inserat adesea, până la 1918, Mersul trenurilor. Am folosit, la întâmplare, nr. 21 (anul XVI) din 27 mai 1901, al publicaţiei româneşti din Caransebeş, de unde putem cita un orar de trafic până la Budapesta: plecare din Oraviţa, ora 2,25 (noaptea) – Iasenova 4,15’ - Vârşeţ 4,47’ –Timişoara-Iosefin 7,03’ (dimineaţa) ajungând la Budapesta (prin Gara de Vest, Nyugáti pályáudvár, unde soseau trenurile din Banat) seara, la orele 19,10’ 37
În perioada interbelică, vechiul nod de cale ferată bănăţean este fragmentat prin împărţirea Banatului, de la Oraviţa la Baziaş şi invers circulându-se în peiaj. În 1925-1926 se punea problema răscumpărării căilor ferate aflate pe teritoriile unite după 1918 în Banat, disputele vizând mai ales tronsoane din pustă, cum ar fi Timişoara - Baziaş. Discuţiile se poartă în cadrul unor delegaţii mixte, cu specialişti provenind de la ministerele transporturilor şi finanţelor. Prilejul, amintit la únceputul capitolului, pentru Oraviţa de a-l avea ca oaspete, în lunile octombrie-noiembrie ale anului 1926, pe Ministrul Finanţelor, Ioan Lapedatu, găzduit în casa lui Petru Corneanu.38 U. D. R. avea în activitate, la 1930, 134 km de cale ferată, mai mult de jumătate însemnând reţeaua căii forestiere din Munţii Oraviţei, Sascăi şi Aninei.39 Încă la 1938, în sectorul feroviar urgenţele erau: deschiderea unui traseu de legătură cu Almăjul, reluarea frecvenţei transportului de marfă şi călători, vagoane directe Oraviţa-Bucureşti, transportul cu automotoare.40
NOTE:
1. B. de MARISY, Les Chémins de fer de l’état en Autriche, în „Revue des Deux Mondes”,1874; H. von WALDEGG, Handbuch für spezielle Eisenbahn Technik, separatum; B. KAROLYI, Contribuţii la istoria construcţiilor de căi ferate în Banat, 1856-1914, în „Banatica”, II, 1973, p. 201-218
2. CH. COUCHE, Chémins de fer, 1873; rezumat în separatum; G. POPOVICIU, I. POPESCU, S. POPOVICIU, Din istoria C. F. R. 120 de ani de la inaugurarea liniei de munte Oraviţa-Anina, în „Revista Transporturilor şi Telecomunicaţiilor”, 1984, p. 105; SIM. SAM. MOLDOVAN, Judeţul Caraş. Oraşul Oraviţa, Oraviţa, Tipografia J. Kaden, 1933, p. 7-13. Sim. Sam. Moldovan încerca o monografie, „Fragmente din istoria drumurilor de fer din România”, schiţase emblema judeţului, a gării; vezi şi I. POPESCU, 125 de ani de la inaugurarea liniei de munte Oraviţa-Anina, în „Modelism”, nr. 1 (18), 1988
3. R. GRÄF, Domeniul bănăţean al StEG (1855-1920), Reşiţa, Editura Banatica, 1997, p. 236; D. M. PISCA, Căile ferate, în „Natura”, XII, nr. 12, p. 1
4. G.UJHELY, A vasutügy története, Budapest, 1910; A. PERDONNET, Traîté élèmentaire du chémins de fer, 1865; B. KAROLYI, op. cit., p. 206; C. C. MĂNESCU, Istoricul căilor ferate din România, I, Bucureşti, 1906, p. XII-XV, p. 98-101
5. Acelaşi document de la Sim. Sam. Moldovan
6. Ibidem
7. Vezi Emigratiunea banatiană în Dobrodsia, în „Luminatoriulu”, I, nr. 19, 1880, p. 4
8. A. SIERSCH, Taschenbuch über Einrichtigung und Betrieb der Werke Reschitza und Anina, Viena, StEG Verlag, 1881; R. GRAF, op.cit., p. 67
9. Ibidem, p. 236
10. Ibidem.
11. Geschichte der Eisenbahn der Oesterreichische-Ungarische Monarchie, Wien-Teschen-Leipzig, 1898-1899; C. A. BELCOT, Locomotivele cu aburi cu iuţeli foarte mari, în „Natura”, nr. 2, p. 47; I. B. MUREŞIANU, Aromânii în momente din trecutul Vienei, în „Paralela 45”, 4 august 1995, p. 4
12. Scrisoarea de răspuns a lui „k.u.k. Direktions und D. Berggerichte…” către von Gränzenstein; transcrisă de Sim. Sam. Moldovan
13. SIM. SAM. MOLDOVAN, Oraviţa de altădată şi teatrul cel mai vechiu din România, cu o prefaţă de dr. Ion Ţeicu, Oraviţa, Tipografia Felix Weiss (fostă C.Kehrer, fondată 1863), Tipografia „Progresul” ( fondată 1907), Tipografia Iosif Kaden (fostă C. Wunder, fondată 1868), 1938, p.25
14. Idem, Judeţul Caraş, p. 143; Idem, Oraviţa de altădată, p. 25; G. POPOVICIU, I. POPESCU, S. POPOVICIU, lucr. cit., loc. cit.
15. SIM. SAM. MOLDOVAN, Judeţul Caraş, p.14 ; I. BOTA, 130 de ani de la inaugurarea căii ferate Oraviţa-Anina, în „Timpul”, IV, nr. 15 (782), sâmbătă 25 ianuarie 1993, p. 6
16. SIM. SAM. MOLDOVAN, Oraviţa de altădată, p.24
17.Cf. „Orawitzaer Wochenblatt”, 23 martie 1873; C. J. HALWELL, The locomotive en Romania, Malmö, 1920; M. DEMETRESCU, Cum s-a născut locomotiva, în „Natura”, XIV, nr. 10, p. 2; D. PERIANU, Din istoricul fabricaţiei de locomotive la Reşiţa, I, în „Timpul”, VI, vineri 14 iulie 1995, p. 4
18. G. WENZEL, Magyarország bányászatanak kritikai története, Budapest, 1890; F. M., Die neue Strasse von Bozovics in der Almas nach Steierdorf und Orawitza, în „Temeswarer Zeitung”, 4 iulie 1860, p. 10; I. POPESCU, Căile ferate, transporturile clasice şi moderne, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983; D. GH. PERIANU, Istoria uzinelor din Reşiţa, 1771-1996, Reşiţa, Editura Timpul, 1996; A. KEPESSY, A magyar vásutügy, 1908
19. C. SURU, 115 ani de la înfiinţarea fabricii de locomotive din Reşiţa, pliant, Muzeul Banatului Montan, Reşiţa; GH. DOBROI, Între legendă şi adevăr, în „Foaia Oraviţei”, nr. 43-46, octombrie 1995, p. 5; Idem, Altă prioritate naţională: linia de munte Anina-Oraviţa, în „Foaia Oraviţei”, nr. 55, 2000, p. 1
20. Arhiva Ionel Bota
21. A. GHENOVICI, Geografia căilor de comunicaţie şi a transporturilor în regiunea Banat, în „Probleme de Geografie”, III, 1961, p. 437-450
22. R. GRÄF, op. cit., p. 237-238
23. Ibidem; B. KAROLYI, op. cit., loc. cit.
24. R. GRÄF, op.cit., p.237-238
25. Arhiva Ionel Bota
26. Fragment dactilogramă din „Istoria Drumurilor şi Căilor Ferate din Judeţul Caraş”; „România”, nr. 941, 24 decembrie 1926, p. 3
27. Ibidem.; SIM. SAM.MOLDOVAN, Oraviţa de altădată, p. 26
28. Ibidem.
29. Ibidem
30. Ciorna memoriului cu incipitul „Domnule Ministru”, însoţit de o hartă a căilor ferate bănăţene
31. O fotografie cu notaţii pe spate: „Aceasta fotografie s-au făcut / in ziua de 26/III.1931 cu Personal din epoul / Oraviţa. „ În completare, dedicaţie în versuri: „ Te iubesc eu cu credinţă martor este / Dumnezeu şi în semn de cunoştinţă im (i) ofer / numele meu.” / Bicleni Pavel / mecanic de pompă / cfr / Oravita.”
32. Arhiva Bicleni-Crăiniceanu
33. R. GRÄF, op. cit., p. 236
34. Arhiva Bicleni-Crăiniceanu
35.Ibidem.; SIM. SAM. MOLDOVAN, Oraviţa de altădată, p. 26
36. M. MARDAN, Cel mai vechi drum de fier: Oraviţa-Anina, în „Almanahul turistic”, 1972, p. 100-101; D. IANA, Linia ferată Oraviţa-Anina, în „Almanahul Judeţului Caraş”, 1932; R. BELLU, Mica monografie a căilor ferate din România, I-VI, Bucureşti, Editura Filaret, 1995-2002
37. Cf. Călăuză în Budapesta, Tipografia „Poporul Român”, p. 6
38. Răscumpărarea căilor ferate particulare aflate pe teritoriile alipite, în „România”, nr. 941, 24 decembrie 1926, p. 2
39. Harta U. D. R., Bucureşti, Editura Atelierele „Marvan”, Bucureşti, 1930
40. Arhiva Ionel Bota
FOTODOCUMENTE DIN COLECŢIA I. BOTA
1.
2.
3.
4.
5.
6.
1. Gara Oraviţa,ridicată încă la 1849
şi intrată în activitate din 1854
2. Gara Anina, finalizată în 1860, activă din 1863, situată la 556,4 m
în raport cu gara Oraviţa, la 218,7 m
3. Gara Baziaş,la Dunăre,finalizată încă din 1850
4. Viaductul din Oraviţa, terminat la 1852, pe traseul Oraviţa-Baziaş
5. Viaduct pe traseul Oraviţa-Anina
6. Locomotiva fabricată la Reşiţa,adusă la 1873,pe o platformă trasă de mai multe perechi de boi,până la Oraviţa, trimisă la Expoziţia Internaţională de la Viena
Ionel Bota
Abonați-vă la:
Postări (Atom)