Priorităţi tehnice româneşti în civilizaţia Europei Scurtă istorie a celor dintâi căi ferate româneşti Oraviţa-Baziaş (1854) şi Oraviţa-Anina (1863)

Priorităţi tehnice româneşti

în civilizaţia Europei

Scurtă istorie a celor dintâi căi ferate româneşti

Oraviţa-Baziaş (1854) şi Oraviţa-Anina (1863)

Oraviţa,

primul nod feroviar

din istoria românilor

       Ideea unei reţele feroviare în Banatul  marilor  resurse ale subsolului şi dezvoltării mineritului şi metalurgiei de după 1718, se integra planurilor specialiştilor Curţii de la Viena menţionate în faimosul compendiu Budweiss-Kerschbaum din 1828¹ sau programului Donau Dampfshiffahrt Gesselschaft  din 1829². Lucrurile  vor  fi  însă  o  realizare  ceva  mai  târzie.

       Cel  dintâi traseu feroviar din ţară este calea ferată Oraviţa – Iam – Iasenova – Vracevgai – Baziaş (16 km, Lişava-Oraviţa şi 62,5 km Oraviţa -Baziaş, 78,5 km total), inaugurată pentru transportul de marfă la 20/30 august 1854 iar pentru călători la 1 noiembrie 1856, o investiţie de cinci milioane florini³, considerată încă de istoricii  problemei  a fi şi cea mai veche din sud-estul Europei. Iar calea     ferată  de  munte  Oraviţa-Anina a  intrat  în  folosinţă  la  15 decembrie 1863 pentru transportul de mărfuri şi la 4 aprilie 1869 pentru persoane, fiind, cum spuneam mai sus, cea dintâi dintre construcţiile feroviare de munte din sistemul românesc iar cronologic a patra cale ferată din ţara noastră. Până la concretizarea reţelei feroviare bănăţene, în jurul ţinutului funcţionează câteva trasee mai scurte care încercau să lege într-un fel zona de harta feroviară a aşa-numitei Ungarii de Sud: calea ferată Timişoara-Seghedin, de 113,9 km, inaugurată la 15 noiembrie 1856 şi Timişoara - Iasenova, de 94,1 km, intrată în funcţiune la 20 iulie 1858.⁴

Anticipări,

măsurători, proiecte

             În anul 1845, directorul general al minelor, care-şi avea sediul în Viena, consilierul de curte Michael Layer vine în zonă cu un program precis. Echipa  e completată cu asesorul Giller, consilierul aulic baron Ransonnet, inginerul de căi ferate Bach, maistrul minier Abt, topograful minier Oberth, maistrul Kolosvary şi practicianul Schroll. Se hotăra săparea galeriei Regele Ştefan din Valea Jitinului până la Valea Tereziei, de 3.515 m, urmând săparea unui tunel, pe versantul opus al Jitinului, până în Valea Lişava, pentru un plan înclinat de cale ferată care să facă  legătura, mai  departe, cu  Oraviţa-Baziaş. În continuare, între  Valea  Lişava  şi  puţul  Kollowrath, se  va  deschide galeria  Împăratul  Ferdinand  pentru  a lega  mina  de  calea  ferată⁵. Michael Layer, împreună cu preşedintele Direcţiunii   Montanistice (Miniere) Oraviţa, baronul Gustav von Gränzenstein şi însoţiţi de un grup de geologi, geodezi, ingineri specialişti în ridicări, cartografi şi arhitecţi, cercetează munţii şi defileurile cărăşene în perimetrul delimitat la sud de localitatea Mehadia iar în nord de Bocşa. Concluziile de bază ale Raportului Comisiei condusă de cei doi au fost patru: modernizarea în continuare a uzinelor siderurgice din Reşiţa, construirea altei uzine de sprijin la Anina, unde luase amploare exploatarea cărbunelui, dezvoltarea exploatării la minele de cărbune din zona Lişava, între Oraviţa şi Anina şi construirea unei căi ferate care să lege activitatea productivă a Banatului Montanistic printr-un transport facil, prin portul Baziaş, de economia întregului imperiu.

Lucrările la calea ferată de munte Oraviţa-Anina

Un document orăviţean ne spune că lucrările la căile ferate orăviţene au ca dată a începutului anul 1846,  iar anul de vârf a fost 1850, când în coordonarea  inspectorului minier Joseph Dullnig se reiau lucrările⁶. În anul următor, la 31 octombrie 1846, la Oraviţa se ia, aşadar, hotărârea de a se construi prima cale ferată într-o provincie românească, lucrările fiind destul de înaintate  în  1847. S-a pus la bătaie, pentru început, o sumă de 5 milioane florini şi s-a apelat la muncitori aduşi din Italia de nord, specializaţi în lucrarea pietrei, în tăierea stâncii. Majoritatea provin din zona Sorrento şi de pe valea Adigeului ori  din perimetrul provincial Friuli–Venezia-Giulia. Destui, la terminarea lucrărilor, s-au stabilit aici, şi-au întemeiat familii, s-au integrat destinului urbei în istorie,  urmaşii lor trăind încă şi azi în Oraviţa.

Alţii, după 1880, au plecat spre Dobrogea, atraşi de activitatea la carierele de piatră de acolo dar şi pentru că au fost solicitaţi de statul român (România Vechiului Regat) să lucreze la noile obiective care marcau organizarea sistemului feroviar în acea provincie românească⁷ .

        În prima etapă şi în paralel cu declanşarea operaţiunilor construirii căii ferate Oraviţa - Anina, la sugestia directorului minier von Gränzenstein, care dobândise deja titlul de consilier aulic al Vienei în teritoriu, se pune în aplicare, la 20 mai 1846, proiectul unei căi ferate cu tracţiune cabalină (hipo-Eisenbahn).⁸ Ideea  era să fie realizată o prelungire din munte, de la Steierdorf, prin Oraviţa, spre  Baziaş, modificată  în toamna  lui 1847 numai cu  un eventual traseu de la Lişava  prin punctul  Gârlişte    la Oraviţa, dar folosindu-se tracţiunea cu aburi, în continuarea traseului început de la Anina prin galeria Ştefan  şi  continuând până la Lişava tot pe baza tracţiunii cabaline. Proiectanţii sunt asistentul inginer Antonius Rappos (concepţia), Anton Scherawitza (ridicarea de teren şi desenul) şi inginerul Karl Bach⁹. Tranziţia de la sistemul tracţiunii hipo, pferdebahn la adevărata cale ferată a cărbunelui kohlenbahn îl are ca lider de proiectare pe inginerul arhitect Karl Maniel.

Un prim succes: finalizarea traseului Oraviţa-Baziaş în 1854

       În raportul din 1853, secretarul ministerial Karl Hocheder anunţa că traseul spre Baziaş, din Lişava la Oraviţa şi de aici la Dunăre, fusese terminat.

       Inaugurarea  are  loc  la  20  august  1854   cu   o  locomotivă  C-2-t  din  tipul  Engerth. Cu mecanicul Wenzel  Hantschke, în  locomotivă  se  află  inspectorul   Dullnig, inginerul Bach şi   arhitectul     inginer     Maniel. După locomotivă şi tender se află o  platformă descoperită unde s-au amenajat locurile pe care să stea ministrul Thinnfeld, secretarii Layer şi Hocheder, von Gränzenstein şi von Berg, directorul Direcţiei Montanistice Bănăţene, Friedrich Reitz. Se mai află acolo groful von Bissingen de Iam, contele Hermann Gerubel, baronul Anton Baici de Vărădia, groful Julius Despinits de Comorâşte, groful Vladimir Stojanovits de Lăţunaş-Marcovăţ, baronul Wodianer, viitorul ministru, originar din Oraviţa, Jozsef de Szlavy, arhitectul Ioan (Johann) Bibel, inginerii metalurgi Karl Maderspach şi G. Werne, farmacistul Karl Knoblauch, medicul Fr. Bach, fratele inginerului constructor de căi ferate. După platforma cu oficialităţile au fost legate, în vederea probei rezistenţei şi randamentului, 8 vagoane, din care trei încărcate cu lemn de pădure iar celelalte cinci cu cărbune de Anina.

       Trenul a plecat din Lişava la orele 7,00 dimineaţa, platforma a fost ataşată însă în gara Oraviţa de unde, după slujba de sfinţire oficiată de arhidecanul de Oraviţa şi doctorul în teologie dogmatică, titlu obţinut la Vatican, Karl Wittahorszky, garnitura a plecat la orele 8,00, ajungând la orele 14,00 în Baziaş, după o singură oprire pe traseu, la Iasenova.

       În Baziaş, festivităţile de primire a trenului i-au avut ca protagonişti pe contele Mixhammer, antreprenorul docurilor şi silozului cerealier, Sigmund de Balas, administrator ministerial în Viena, G. Sadler, H. Straté şi P. Skerlecy de Lomnicza din Viena,I. von de Faur şi F. Herglotz din Reşiţa, farmacistul Eduard Brada şi medicul F. Pavay, C. Pieringer de la comenduirea portului. Traseul avea 16 km pe distanţa Lişava-Oraviţa şi 62,5 km de la Oraviţa la Baziaş, adică un total de 78,5 km. Pentru călători, transportul inaugurat s-a realizat cu trei vagoane, la 1/11 noiembrie 1856.

Al doilea mare succes: inaugurarea căii ferate de munte Oraviţa-Anina, în anul 1863

Cum traseul spre Baziaş, din Oraviţa, fusese terminat, după o întrerupere datorată revoluţiei de la 1848-1849, în anul 1854, efortul constructorului se va concentra asupra căii ferate Oraviţa - Anina. Inginerul superior de la Viena, Erwin Lihossky, trimite în zonă pe inspectorul minier Joseph Dullnig şi pe inginerul Bach. În februarie 1852 se trece la aplicarea proiectului căii ferate cu tracţiune mecanică, iar lucrările sunt reluate cu mai mare intensitate după 1861 spre a fi finalizate în 1863¹⁰. Conform Legii din 14 septembrie 1854 privind concesionarea resurselor subsolului bănăţean şi a căilor ferate, finalizate ori în lucru, către  firme particulare, Austria vinde zona unui consorţiu, cu capital francez şi austriac, K.u.k. Privilegierte Osterreichische Staats Eisenbahn Gessellschaft (StEG), cu aportul celebrei bănci a macedoromânului George Sina (care are filiale în Viena şi Pesta)¹¹, alături de Armestein and Esckeles-Vien şi Societé Génèrale du Credit Mobilier-Paris la o tranzacţie de 200 de milioane de franci aur. Pentru grăbirea lucrărilor la calea ferată Oraviţa - Anina, noul proprietar a cheltuit 812.278 florini şi 72 creiţari, cifră exactă; preluată din documentul intrării obiectivului în administrarea StEG.

Calea ferată de munte, prima de acest gen din spaţiul românesc, pe traseul Oraviţa-Anina, lungă de 33,4 km, a fost inaugurată la 15 decembrie 1863 pentru transportul de marfă iar la 4 aprilie 1869 pentru călători. Liderul proiectanţilor este inginerul arhitect Karl Maniel, ajutat de o echipă formată din inginerul superior Erwin Lihossky, inginerul minier  Josef  Dullnig, inginerul Bach.

Traseul a fost inaugurat la 15/25 noiembrie 1863, cu o locomotivă L-t din clasa C. B. T., sistem Engerth (proiectul Pius–Fink) tip StEG 34 (număr de fabricaţie 500). Punctul iniţial a fost gara Oraviţa, de unde şase vagoane încărcate cu lemn au început urcuşul spre punctul terminus, gara Anina, slujba de sfinţire fiind oficiată de acelaşi arhidecan Karl Wittahorszky.

În locomotivă, cu mecanicul Fridolin Kollmann, sunt inginerii Bach şi Maniel şi tehnicianul Seiler. După locomotivă a fost ataşată o platformă semiînchisă  Pe platformă, ca oficiali, sunt directorul Direcţiei Centrale StEG din Viena, Karl Deboque, directorul Direcţiei Montanistice Banat, Friedrich Reitz, consilierul aulic inginerul Erwin Lihossky, proiectantul Antonius Rappos, notarul jurist Ernest Weber din Anina.

     Trenul a plecat la orele 9,00 şi a ajuns în gara Anina la orele 12,30, cu două opriri scurte, la viaductul Jitin şi la gara  Gârlişte. La  sosirea  în  Anina, primirea trenului a fost onorată de secretarul ministerial, inginer W. Graf, membru în conducerea superioară StEG la birourile din Viena ale societăţii, administratorul general StEG din Viena, Benedikt von Roha, alături de primarul oraşului Anina, Franz Hirspek, de notarul şi pasionatul de istorie locală Constantin von Schilde, de administratorul metalurg F. Bartolomäus şi de administratorul minelor, Heinrich Wunderlich.

      La 4/14 aprilie 1869 e finalizat traseul pentru călători dar abia la 18/28 noiembrie 1869 s-a inaugurat, festivităţile   din gara Anina avându-l atunci ca oaspete pe arhiducele Albrecht, alături de directorul metalurgiei, Karl Hofgartner, de trezorierul minelor, Franz Schrökenstein, de administratorul superior von Roha.

O descriere a Seemering-ului românesc

Să încercăm în cele ce urmează să punctăm câteva elemente care dau un specific aparte acestei bijuterii din istoria transportului feroviar românesc. Gara Oraviţa era deja terminată la 1847, fiindcă în documentul din 12 ianuarie 1847¹² Gränzenstein, supraveghetorul construcţiei căii ferate Oraviţa - Baziaş, îşi anunţă superiorii de la Viena că „totul merge conform proiectului”. Gara Oraviţei e prima gară cu lift - pasaj pentru acces la peronul situat mai sus de nivelul străzii, dacă nu cumva e prima clădire pentru o staţie de cale ferată din ţară¹³, trecută pe lista monumentelor istorice la coordonatele 11-B-262, la capitolul „ansambluri de artă inginerească şi arhitectură tehnică, gări, tunele, viaducte”. Calea ferată spre  Anina (coordonate 11-B-308) urcă realmente şi acesta e marele specific al ei, de la 218,7 m (Oraviţa) la 556,4 m (Anina), aşadar o diferenţă de nivel de 337,7 m. La lungimea de 33,4 km, cele 14 tunele însumează 2.084 m, viaductele în număr de 10 înseamnă alţi 843 m din total, 9.946 m sunt zidurile de sprijin iar pe 21.171 m s-au executat tăieri în stânca muntelui¹⁴. Dincolo de faptul că, în general, s-a lucrat în calcare dure şi compacte, între alte izbânzi tehnice trebuie menţionate raza de curbură mică a traseului de numai 114 m iar declivitatea e în unele locuri de numai 20 la mie, când limita minimală normală folosită de obicei ar fi de numai 150. Cel mai mare viaduct este Racoviţa, de 115 m lungime, 26,5 m înălţime şi cu 11 deschidere. Tunelul Maniel, după numele inginerului, are 928 m, iar 660 m are tunelul de la Gârlişte.  Aici, tunelul are cea mai mică deschidere la   portalul  de   la   intrare, de  numai   3,76  m¹⁵. Tunelul Polom-Izvor  are  290  m, Seiler -  230   m  iar tunelul  Dolhoff  e  lung  de  112  m.   El poartă numele arhitectului Johann Ludwig Dier Dollhoff care, greşind calculele în săparea tunelului din apropierea saţiei Gârlişte, cu o denivelare de numai 3 m, s-a sinucis. În legătură cu tunelul de la Jitin o legendă a penetrat mentalul colectiv şi s-a păstrat până azi. Există mărturii ale unor călători, în cei 150 de ani de existenţă ai căii ferate că, la orele amiezii, razele soarelui căzând pe o anumită piatră din portalul de la intrarea în tunel, creează imaginea luminoasă a Maicii Domnului cu Pruncul Iisus  în  braţe¹⁶.  Staţia  Gârlişte  are  un  sistem  de  garare  prin  manevre., trenul oprindu-se într-un tunel, apoi trece pe o linie orizontală, revenind în staţie. Sim. Sam. Moldovan scria în 1938, în cartea sa dedicată oraşului şi priorităţilor orăviţene în plan naţional şi european: „E deajuns să aruncăm o privire asupra acestei opere gigantice a părinţilor  noştri, pentru  a  ne convinge cât suntem de mici faţă de ei şi cât de puţin am făcut până acum ca să ne asigurăm stima şi recunoştinţa posterităţii.”

Romanţa locomotivelor pe tronsoanele

feroviare bănăţene

        Chiar şi industria materialului rulant, la nivelul acelor timpuri, a avut în vedere criteriul adaptării la condiţiile oferite de relieful pe care-l străbate calea ferată Oraviţa - Anina. Un inginer, Pius Fink. a cărui mamă îşi avea originea în localitatea Steierdorf, azi cartier al oraşului Anina, căsătorit cu una din nepoatele de soră ale economistului orăviţean Ion Constantini, membru al elitei macedoromâne din oraş şi coordonatorul comisiei  care  a  iniţiat  ridicarea, aici, a  celui mai vechi edificiu teatral din România, la 1817, inginerul  Fink, deci, proiectase  în 1861 modelul locomotive L-t cu 5 osii cuplate, din clasa C.B.T., folosind ideile unui inginer din Hanovra, Kirchweger, dintr-un proiect al anului 1852. Fink mai cunoştea faptul că, pe ruta Oraviţa - Baziaş, din 1854 se foloseau modelele C-2-t şi B-2-t, cu tender, proiectate de colegul său Engerth. Împreună cu aceasta, Pius Fink realizează un proiect comun şi prima locomotivă Fink Engerth e apreciată, în 1862, la un stand expoziţional chiar în oraşul în care s-a fabricat, Viena. În acelaşi an, Fink adaptează şi acest model, tipul variantă denumit „StEG Type 34”, dar care va purta simbolic numele „Steyerdorf”, în amintirea localităţii de baştină a mamei sale. Noul model e expus, la finele lui 1862, la Expoziţia de la Londra, cu o denumire în completare, „Duplex”. Dar la Expoziţia din 1867, de la Paris, se revine la vechea denumire, Fink-Engerth, modelului fiindu-i ataşat un vagon  de bagaje pe două osii (15t) şi un  rezervor  de  apă. Prima  locomotivă realizată la uzinele din Reşiţa ale StEG a fost aceea din 1871, proiectantul John Haswell fiind un student al lui George Stephenson. A purtat numele „Szekul nr.1” era din tipul 52, a fost adusă de la Viena, unde fusese executată, cu vaporul la Baziaş, de aici pe calea ferată la Oraviţa, de aici cu o platformă de 36 perechi de boi la Reşiţa. Ulterior, „Resicza” nr.2, în 1873, va relua traseul spre Viena, invers. Alte tipuri de locomotive care au circulat pe traseul montan Oraviţa - Anina, din aceeaşi clasă „T 34”, până în jurul anului 1900, vor purta denumiri ale unor localităţi din ţinutul cărăşan al Banatului, precum „Krassowa 501” (Caraşova), „Gerlişte 502” (Gârlişte, locul  de naştere al istoricului şi juristului  Damaschin  Bojincă,  unul  din colaboratorii lui Alexandru Ioan Cuza), „Lissawa 503” şi „Anina”. Să mai amintim că, din 1873, la Expoziţia Internaţională de la Viena, constructorii  de  locomotive  ai  Reşiţei trimit   modelul   lor    Hungaria, pe     o platformă trasă de mai multe perechi de boi, spre Oraviţa. Pe atunci nu exista o cale ferată între cele două localităţi din Banatul Montan. De aici, locomotiva e transportată pe calea ferată până în portul Baziaş şi apoi cu vaporul spre capitala imperiului. Despre expunerea locomotivei, fabricate la Reşiţa, în cadrul Expoziţiei Internaţionale de la Viena, din 1873, un ziar orăviţean scrie că „reuniunea ţărilor continentului şi lumii, prin produsele economiei lor, se va îmbogăţi cu un obiect interesant, care va reprezenta în mod demn activitatea  industrială a ţinutului nostru şi  îndeosebi cea a naţiunii române la expoziţia epocală din Viena”¹⁷. Măsuri exprese stabileau un maximum de numai 11 km/h viteză pentru trenurile care circulau pe ruta Oraviţa - Anina şi un tonaj de 110 t. Specialiştii spun că locomotivele  aveau o lungime de 10,23 m, o   putere  de  223  cp, greutatea  în serviciu  de   42,5 t, diametrul  roţilor motoare     de      1.000    mm,  timbrul cazanului de 7 atm. Încă din vremea construcţiei, existau opinii pentru continuarea lucrărilor pe versantul estic al muntelui, spre Bozovici, trecând prin Armeniş, unde acţiunile de forare geologică depistaseră un strat bogat de cărbune, cu aceleaşi calităţi ca şi ale huilei de Anina¹⁸. Oricum existenţa şi funcţionalitatea căii ferate Anina - Oraviţa a determinat şi procesul racordării Reşiţei la traseul feroviar bănăţean, astfel că la începutul secolului trecut, căile ferate ale StEG, în zonă, deţineau o reţea de 72  km/total, la  un  ecartament  de  94,8 cm¹⁹. În interbelic sunt mai ales utilizate locomotive DT nr. 401.001, seria fabricării lor la Reşiţa având ca an inaugural 1929. Mândrie a tehnicii autohtone, calea ferată Anina - Oraviţa îşi are locul binemeritat în paginile istoriei feroviare mondiale.

         În 1851 începuse deja laminarea şinelor de cale ferată pentru viitorul traseu Oraviţa - Baziaş la Reşiţa. În acel an, la 1 iulie, se realizase Uniunea Vamală cu Ungaria, iar din 1870, reşiţenii livrau primele poduri de cale ferată pentru traseul Stadlau-Brno. Dar, o informaţie a lui Sim.Sam.Moldovan din 1932, trimite spre un fel de alt pionierat bănăţean al subiectului: încă din 1825, întreprinderile din Ferdinand (Oţelul Roşu) au în dotare un „tren uzinal”²⁰.

Alte contribuţii bănăţene la istoria feroviară românească

       Din punct de vedere al acoperirii teritoriului prin comunicaţii feroviare, Banatul reprezintă un model pentru toate provinciile româneşti²¹.  Din   1891,   statul   maghiar   răscumpără  de  la  StEG,  cu 9.598.560 forinţi²², cele două tronsoane de cale ferată Oraviţa - Baziaş şi Oraviţa - Anina. Eficienţa transportului în acest sistem  a generat, firesc, alte dezvoltări ale reţelei feroviare bănăţene: Timişoara - Caransebeş, inaugurată la 23 octombrie 1876, Caransebeş - Orşova intrată în funcţiune la 20 mai 1878, Orşova - Turnu Severin, o primă legătură cu ţara-mamă, la 1 mai 1879, Berzovia - Reşiţa, la 10 februarie 1909 cu poduri peste Caraş, făcute la Reşiţa şi Oraviţa - Berzovia, la 28 noiembrie 1909, finalizată în 1913. Asfel că, în 1910, din totalul reţelei de cale ferată din aceste provincii româneşti ale  fostului  imperiu    dualist, 9,56 %    reprezintă potenţialul bănăţean în domeniu²³. Statul austriac răscumpără căile ferate în 21 octombrie 1908²⁴. Activitatea pe calea ferată e importantă. În prima jumătate a anului 1902, plăţile StEG pentru feroviarii Oraviţei se cifrau la 232,20 coroane, în a doua jumătate-306,21, la Steierdorf- 382,59 respectiv 339,94 coroane²⁵.

       În 1937, o nouă cale ferată lega acum Reşiţa de Caransebeş, adăugându-i-se mai  vechilor  tronsoane Oraviţa-Berzovia şi Berzovia-Reşiţa. Ea era o realizare a guvernului liberal, ministrul care deţinea portofoliul comunicaţiilor, Richard Franasovici, participând la inaugurare după ce orăviţeni organizaseră o frumoasă şi entuziastă primire. S-a păstrat ciorna discursului de întâmpinare a delegaţiei oficiale, cuvinte şi fraze din care, firesc răzbate orgoliul priorităţilor locale în istoria naţională. Mai întâi, ţinutul Căraşului e lăudat, fiindcă „istoria Românilor începe pe pământul judeţului Caraş/ cu intrarea lui TRAIAN ÎN DACIA” ²⁶. Apoi continuitatea în „prioritatea” domeniului: „(…) construirea drumurilor din judeţul Caraş de către legiunile lui Traian se repetă prin construirea căilor ferate sub îngrijirea Ministrului Comunicaţiilor, Richard Franasovici”²⁷. Prioritatea e şi europeană fiindcă se precizează în documente, „cea dintâi cale ferată din S-E Europei (…) s-a construit de către Austrieci încă  în  anul 1846, pentru  a   transporta   produsele noastre din Oraviţa la portul Dunărei, Baziaş, cu direcţia spre Viena”. În continuare, „în timpul Ungarilor, s-a construit de la Oraviţa până la Berzovia, peste cetăţile istorice ARCIDAVA şi CENTUM PUTEA o cale ferată pentru transportul produselor noastre la Buda-Pesta”²⁸. În fine, „astăzi  (1936-1937-n.n)  după  2000 de ani a reînviat imperiul DACO-ROMAN, s-a construit peste aceste locuri istorice, ASISIS (Aizizis-n.n), CAPUT BUBALI până la TIBISCUM azi linia REŞIŢA – CARANSEBEŞ, o cale ferată  pentru  a  transporta  mai  uşor  produsele Româneşti din judeţul Caraş spre Capitala României, BUCUREŞTI”²⁹.

         Cum inaugurarea căii ferate Reşiţa-Caransebeş coincide cu pregătirile dedicate aniversării Teatrului Vechi, la 120 de ani din existenţa sa, Sim. Sam. Moldovan încerca să-l atragă şi pe ministrul Richard Franasovici între posibilii sponsori ai cărţii sale de „circa 400 de pagini”. „Această lucrare – scrie monografistul într-un memoriu adresat ministrului- se face pentru sărbare aniversărei de 120 de ani a(i) Teatrului din Oraviţa care este cel mai vechi teatru din România”. Cartea cuprinde „ toate evenimentele culturale, sociale şi economice ai (sic) oraşului Oraviţa”(…)”. Oraviţa neavând, însă numai primul teatru din Ţară ci şi prima cale ferată, construită în anul 1846 – descrierea drumurilor, comunicaţiilor are să fie un capitol însemnat în cartea mea”. Se mai spune că „ (…) drumurile romanilor au fost construite paralel nu numai cu prima ci şi cu cea mai recentă cale ferată Reşiţa-Caransebeş”, că inugurarea acestui tronson, la 1937, e prilejul unei fericite coincidenţe cu anul 1846, al inugurării traseului Oraviţa - Baziaş, şi se insistă pe sprijinul ministrului în tipărirea cărţii: „Pentru a putea edita această carte în forma estetică cu clişeuri (sic), facsimili (sic) de documente şi hărţi necesare, precum şi cu biografia creatorilor operilor mari ale judeţului Caraş cu onoare rog să binevoiţi a-mi acorda ajutor pentru editarea acestei lucrări”.³⁰

Scurt bilanţ bibliografic

         Multe informaţii şi documente despre trecutul reţelei feroviare s-au păstrat până azi datorită unor oameni devotaţi meseriei lor. În 1931, Pavel Bicleni era mecanic de pompe la Depoul C. F. R. Oraviţa³¹ dar avea în grijă şi arhiva, atunci puţin cercetată de istorici. Rămase ginerelui său, Ioan Crăiniceanu, acestea se află în prezent în colecţiile documentare ale teatrului orăviţean. În 1937, N. Leanca, şeful „Regiei Autonome C. F. R. Oraviţa”, organizează arhiva pentru cercetare şi tot el, la 1948, o salvează de la distrugere, ducând-o la Anina. Un controlor de cale ferată, (?) Paul, având colaborarea directorului de liceu Petricoane-Drugărin, se gândeşte chiar la un anuar al căilor ferate orăviţene în anii celui de-al doilea război mondial. Că această mărturie de inteligenţă tehnică română şi europeană a însemnat un pas înainte în dezvoltarea şi modernizarea sistemului transporturilor feroviare, o demonstrează interesul constant manifestat de specialişti, mai ales în legătură  cu  această  cale  ferată  de  munte Oraviţa -- Anina. În 1865, de pildă,  Auguste  Perdonnet  dedică  două  capitole  din  lucrarea sa Traité élémentaire du chémins de fer căii ferate bănăţene. În 1876, studiul Handbuch fur spezielle Eisenbahn Technik, al lui Heusinger von Waldegg subliniază priorităţile tehnice ale tronsonului Oraviţa - Anina iar cursul universitar de căii ferate şi material rulant feroviar al inginerului francez Charles Couché, intitulat Chémins de fer şi tipărit în 1873, conţine schiţe şi planşe despre zona dificilă pe care o au de stăbătut trenurile pe această distanţă, urcând  de  la  Oraviţa  la  Anina. Despre   importanţa   industrială   a   reţelei   feroviare   bănăţene;  găsim informaţii utile la G. Wenzel în lucrarea Magyarország bányaszatanak kritikai törtenete, apărută la Budapesta în 1890. Sunt interesante şi menţiunile găsite în cartea lui G. Ujhely, A vasutügy története (Budapesta, 1910) ori în studiul din 1908, comandat de ministerul de resort din Budapesta, intitulat A magyar vasutügy şi semnat de expertul A. Kepessy. Să mai amintim tratatul Geschichte der Eisenbahn der Oesterreichische-Ungarische Monarchie (Wien-Teschen-Leipzig, 1898-1899). Sunt pertinente ca informaáie éi obiective  analizele lui A. Siersch din Tasschenbuch über Einrichtigung und Betrieb der Werke Reschitza und Anina, apărute la StEG Verlag în Viena, în anul 1881. Studiile localnicului Sim. Sam. Moldovan, acest polihistor al Oraviţei interbelice, ne apropie mult mai mult de subiect, mai ales că omul a beneficiat de prezenţa arhivei căilor ferate o vreme în oraşul care, între 1925-1950, a fost reşedinţa judeţului Căraş, dar a şi adunat multe alte documente în legătură cu nodul de cale ferată orăviţean. În 1933, Sim. Sam. Moldovan a editat broşura Judeţul Căraş. Oraşul Oraviţa, imprimată la tipografia locală Josef Kaden în iunie 1933, notând şi despre calea ferată Oraviţa - Anina, la fel cum a făcut în monografia din 1938, Oraviţa de altădată şi teatrul cel mai vechiu din România. Datele culese de el vor folosi redactării capitolului din volumul II al Enciclopediei României (1938). În nr. 7 pe 1984 al „Revistei Transporturilor şi Telecomunicaţiilor”, un colectiv de autori, G. Popoviciu, I. Popescu, S.Popoviciu, se ocupă de istoricul traseului în studiul Din istoria CFR 120 de ani de la inaugurarea liniei de munte Oraviţa-Anina, efort urmat de I. Popescu în suplimentul „Modelism” al revistei „Tehnium”, nr. 1 (18), 1988, cu articolul 125 de ani de la inaugurarea liniei de munte Oraviţa - Anina. Un bun cunoscător al problemei  este  B. Károly care, în Contribuţii la istoria construcţiilor de căi ferate în Banat, 1856-1914 („Banatica”, II, 1973) oferă o perspectivă a problemei în Mitteleuropa,  plecând cu  investigaţia  de  la  studiile  lui Bailleux de Marisy, Les Chémins de fer de l’état en Autriche („Revue des deux Mondes”, Paris, 1874) şi C. J. Halwell, The locomotive en Romania (Malmö, 1920). Folosind modelul lui I. Popescu din Căile ferate, transporturile clasice şi moderne (Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983) şi aplicându-l în planul realităţilor istorice locale, cercetătorul reşiţean D. GH. PERIANU scrie Istoria uzinelor din Reşiţa, 1771-1996 (Timpul, Reşiţa, 1996) preocupat de reţeaua feroviară cărăşană şi primele locomotive fabricate de meşterii de pe Bârzava. Un pliant editat de Muzeul Banatului Montan are aceleaşi obiective ale cercetării, semnatarul  fiind  C. Suru, 115  ani  de la  înfiinţarea  fabricii  de  locomotive din Reşiţa, la aceeaşi instituţie  muzeală  R.Grăf editând în 1988 broşura 125 de ani de la inaugurarea liniei de cale ferată Oraviţa-Anina, prima linie de munte de pe teritoriul României. În 1940, omul politic Grigore Gafencu reitera şi el prioritatea feroviară cărăşană într-o revistă italiană („Il Mondo Moderne”), publicând studiul Căile ferate române. Despre finanţatorii macedoromâni George şi Simion Sima ai proiectelor de dezvoltarea reţelei feroviare bănăţene a scris, în 1995, I. B. Mureşianu („Paralela 45” din 4 august 1995) în legătură cu Aromânii în momente din trecutul Vienei.

Un membru al „Tren Club”-ului, ca şi Radu Bellu care a tipărit, recent, şase volume dintr-o istorie  feroviară    românească, orăviţeanul Gheorghe Dobroi a restituit destule aspecte inedite legate de căile ferate Oraviţa-Anina şi Oraviţa-Baziaş, publicând Între legendă şi adevăr şi Altă prioritate naţională: linia de munte Anina – Oraviţa  (în „Foaia  Oraviţei”, nr.  43-46 din octombrie 1995 şi nr. 55 din 2000). Tot recent, Constantin Creţu a publicat în „Almăjana”, descrierea traseului căii ferate de munte cu titlul Oraviţa – Anina pe drumul fierului. La Lugoj funcţionează „Hobby Club Jules Verne” care, în 2002, au editat placheta Istoria căii ferate Anina-Oraviţa. La Teatrul Vechi Mihai Eminescu. Se păstrează un exemplar manuscris din Privilegierten Walachischen Districten Banats, cu primele proiecte feroviare ale Vienei în legătură cu Banatul Montan³².

Istorie şi melancolie pe calea ferată montană

       Eficienţa economică a traseului a fost completată, dacă nu cumva depăşită, de pitorescul zonei montane pe care o străbătea. De aceea îşi au importanţa lor inegalabilă descrierile din epocă ale unor călători pe această cale ferată  asemuită  cu  ruta  feroviară care străbate  Alpii  între   Gloggnitz   şi Mürzuschlag prin pasul Semmering, la 897 m altitudine. Despre „Semmering”-ul bănăţean şi românesc primele impresii entuziaste  le  avem  chiar  din  anul inugurării transportului de persoane, ziarul „Temeswarer Zeitung” publicând, la 22 august 1869, reportajul Von Oravitza nach Anina, din păcate nesemnat. Aproape sigur că autorul era un redactor al respectivei publicaţii, care şi-a propus un atari obiectiv: a face reclamă frumuseţilor traseului.

Iar pasionaţii de drumeţie cu trenul n-au lipsit. Oficialul Curţii din Viena, baronul  Schlagintwelt  a  realizat  cu  familia sa, în decursul unei săptămâni, două călătorii iar în Timişoara, o asociaţie grupată în jurul celebrului Hotel „Loyd”, organiza trasee de agrement, pe ruta Timişoara –Oraviţa - Anina, în fiecare an la Sărbătoarea Rusaliilor³³. Franz Josef plecă de aici spre Canalul de Suez, la inaugurarea lucrărilor. În 21 august 1872, ministrul Comunicaţiilor, von  Tisza, e  prezent  la Oraviţa şi la Steierdorf, urcând cu trenul spre Anina, ceea ce alt ministru, al Culturii şi Cultelor, Agoston Trefort, realizează în 1873.³⁴

Soţia marelui prieten al Oraviţei, Iosif Vulcan, publică şi ea o descriere optimistă. Aurelia se aflase în zonă, alături de soţul său, cu prilejul Adunării Generale a Societăţii pentru crearea unui Fond de Teatru Român, care a avut loc la Oraviţa. Asfel că, la întoarcere, publică la rubrica „Salonul” a revistei „Familia” un reportaj în nr. 38 din 11 octombrie 1874. Mai târziu, în Rămas bun la Oraviţa, text inclus ulterior în volumul Lira mea (Oradea, 1882), Iosif Vulcan e atras şi el de farmecul urbei orăviţene, pitoresc nod de cale ferată,  căruia-i dedicase şi o poezie specială; dar îl melancolizase, mai ales, călătoria cu trenul până la Anina.

Din 5 aprilie 1869, trenuri accelerate fac  pe „lunga linie orientală”, 26  ore  până  la Budapesta, 36 ore până la  Viena³⁵. O   certitudine, aşadar, justificată de trecerea deceniilor: pitorescul traseului de munte a fost pentru orice călător un privilegiu³⁶.   Gara Oraviţei avea şi unul din cele mai moderne - la vremea aceea - depouri (din 1886) care asigura servicii importante, chiar în contul unor staţii aglomerate, în genul Timişoara-Iosefin sau Budapesta.

Pentru că o călătorie de aici şi până la Budapesta şi, mai departe, spre Viena ori Berlin, era uşor de realizat, oraşul reşedinţă de comitat, Oraviţa, având  legături pe calea ferată cu acestea. În  „Foaia Diecezană, de exemplu, pe pagina a 8-a întâlnim inserat adesea, până  la  1918,  Mersul trenurilor. Am folosit, la  întâmplare, nr. 21  (anul  XVI)  din  27  mai 1901, al publicaţiei româneşti  din  Caransebeş, de unde putem   cita  un  orar  de  trafic  până  la Budapesta: plecare  din  Oraviţa, ora 2,25  (noaptea) – Iasenova 4,15’ - Vârşeţ 4,47’ –Timişoara-Iosefin 7,03’ (dimineaţa)    ajungând   la   Budapesta (prin Gara de Vest, Nyugáti pályáudvár, unde soseau trenurile din Banat) seara, la orele 19,10’ ³⁷

       În perioada interbelică, vechiul nod de cale ferată bănăţean este fragmentat prin împărţirea Banatului, de la Oraviţa la Baziaş şi invers circulându-se în peiaj. În 1925-1926 se punea problema răscumpărării căilor ferate aflate pe teritoriile unite după 1918 în Banat, disputele vizând mai ales tronsoane din pustă, cum ar fi Timişoara - Baziaş. Discuţiile se poartă în cadrul unor delegaţii mixte, cu specialişti provenind de la ministerele transporturilor şi finanţelor. Prilejul, amintit la únceputul capitolului,  pentru Oraviţa de a-l avea ca oaspete, în lunile octombrie-noiembrie ale anului 1926, pe Ministrul Finanţelor, Ioan Lapedatu, găzduit în casa lui Petru Corneanu.³⁸    U. D. R. avea în activitate, la 1930, 134 km de cale ferată, mai mult de jumătate însemnând reţeaua căii forestiere din Munţii  Oraviţei, Sascăi  şi Aninei.³⁹ Încă la 1938, în sectorul feroviar urgenţele erau: deschiderea unui traseu de legătură cu Almăjul, reluarea frecvenţei transportului de marfă şi călători, vagoane directe Oraviţa-Bucureşti, transportul cu automotoare.⁴⁰

NOTE:

1. B. de  MARISY, Les Chémins de fer de l’état en Autriche, în „Revue des Deux Mondes”,1874; H. von WALDEGG, Handbuch für spezielle Eisenbahn Technik, separatum; B. KAROLYI, Contribuţii la istoria construcţiilor de căi ferate în Banat, 1856-1914, în  „Banatica”, II, 1973, p. 201-218  

       2. CH. COUCHE, Chémins de fer, 1873; rezumat în  separatum; G. POPOVICIU, I. POPESCU, S. POPOVICIU, Din istoria C. F. R. 120 de ani de la inaugurarea liniei de munte Oraviţa-Anina, în „Revista Transporturilor şi Telecomunicaţiilor”,  1984, p. 105; SIM. SAM. MOLDOVAN, Judeţul Caraş. Oraşul Oraviţa, Oraviţa, Tipografia J. Kaden, 1933, p. 7-13. Sim. Sam. Moldovan încerca o monografie, „Fragmente din istoria drumurilor de fer din România”, schiţase emblema judeţului, a gării; vezi şi I. POPESCU, 125 de ani de  la  inaugurarea  liniei  de munte Oraviţa-Anina, în „Modelism”, nr. 1 (18), 1988

3. R. GRÄF, Domeniul bănăţean al StEG (1855-1920), Reşiţa, Editura Banatica, 1997, p. 236; D. M. PISCA, Căile ferate, în „Natura”, XII, nr. 12, p. 1

          4. G.UJHELY, A vasutügy    története,    Budapest,  1910;  A. PERDONNET, Traîté élèmentaire du chémins de fer, 1865; B. KAROLYI, op. cit., p. 206; C. C. MĂNESCU, Istoricul căilor ferate din România, I, Bucureşti, 1906, p. XII-XV, p. 98-101

5. Acelaşi document de la Sim. Sam. Moldovan

       6. Ibidem     

7. Vezi Emigratiunea banatiană în Dobrodsia, în „Luminatoriulu”, I, nr. 19, 1880, p. 4

       8. A. SIERSCH, Taschenbuch über Einrichtigung und Betrieb der Werke Reschitza und Anina, Viena, StEG Verlag, 1881; R. GRAF, op.cit., p. 67

       9.  Ibidem, p. 236

10. Ibidem.

       11. Geschichte der Eisenbahn der Oesterreichische-Ungarische Monarchie, Wien-Teschen-Leipzig, 1898-1899; C. A. BELCOT, Locomotivele cu aburi cu iuţeli foarte mari, în „Natura”, nr. 2, p. 47; I. B. MUREŞIANU, Aromânii în momente din trecutul Vienei,  în „Paralela 45”,  4  august  1995, p. 4

       12. Scrisoarea de răspuns a lui „k.u.k. Direktions und D. Berggerichte…” către von Gränzenstein; transcrisă de Sim. Sam. Moldovan

       13. SIM. SAM. MOLDOVAN, Oraviţa de altădată şi teatrul cel mai vechiu din România, cu o prefaţă de dr. Ion Ţeicu, Oraviţa, Tipografia Felix Weiss (fostă C.Kehrer, fondată 1863), Tipografia „Progresul” ( fondată 1907), Tipografia Iosif Kaden (fostă C. Wunder, fondată 1868), 1938, p.25

14. Idem, Judeţul Caraş, p. 143; Idem, Oraviţa    de    altădată, p.    25; G. POPOVICIU, I. POPESCU, S. POPOVICIU, lucr. cit., loc. cit.

       15. SIM. SAM. MOLDOVAN, Judeţul Caraş, p.14 ; I. BOTA, 130 de ani de la inaugurarea căii ferate Oraviţa-Anina, în „Timpul”, IV, nr. 15  (782), sâmbătă 25 ianuarie 1993, p. 6

       16. SIM. SAM. MOLDOVAN, Oraviţa de altădată, p.24

       17.Cf. „Orawitzaer Wochenblatt”, 23 martie 1873; C. J. HALWELL, The locomotive en Romania, Malmö, 1920; M. DEMETRESCU, Cum s-a născut locomotiva, în „Natura”, XIV, nr.  10, p. 2; D. PERIANU, Din istoricul fabricaţiei de locomotive la Reşiţa, I, în „Timpul”, VI, vineri  14  iulie  1995, p. 4

        18. G. WENZEL, Magyarország bányászatanak kritikai története, Budapest, 1890;  F. M., Die neue Strasse von Bozovics in der Almas nach Steierdorf und Orawitza, în „Temeswarer Zeitung”, 4 iulie 1860, p. 10; I. POPESCU, Căile  ferate,  transporturile  clasice  şi  moderne, Bucureşti, Editura  Ştiinţifică  şi Enciclopedică,  1983; D.  GH.  PERIANU, Istoria uzinelor din Reşiţa, 1771-1996, Reşiţa, Editura Timpul, 1996;  A.  KEPESSY,  A  magyar vásutügy, 1908

       19. C. SURU, 115 ani de la înfiinţarea fabricii de locomotive din Reşiţa, pliant, Muzeul Banatului Montan, Reşiţa; GH. DOBROI, Între legendă şi adevăr, în „Foaia Oraviţei”, nr. 43-46, octombrie 1995, p. 5; Idem, Altă prioritate naţională: linia de munte Anina-Oraviţa, în „Foaia Oraviţei”, nr. 55, 2000, p. 1

20. Arhiva Ionel Bota

21. A. GHENOVICI, Geografia căilor de comunicaţie şi a transporturilor în regiunea Banat, în „Probleme de Geografie”, III, 1961, p. 437-450

       22. R. GRÄF, op. cit., p. 237-238

      23. Ibidem; B. KAROLYI, op. cit., loc. cit.

       24.  R. GRÄF, op.cit., p.237-238

       25. Arhiva Ionel Bota

       26. Fragment dactilogramă din „Istoria Drumurilor şi Căilor Ferate din Judeţul  Caraş”; „România”, nr. 941, 24 decembrie 1926, p. 3

       27. Ibidem.; SIM. SAM.MOLDOVAN, Oraviţa de altădată, p. 26

       28. Ibidem.

       29. Ibidem

       30. Ciorna memoriului cu incipitul „Domnule Ministru”, însoţit de o hartă a căilor ferate bănăţene

       31. O fotografie cu notaţii pe spate: „Aceasta fotografie s-au făcut / in ziua de 26/III.1931 cu Personal din epoul / Oraviţa. „ În completare, dedicaţie în versuri: „ Te iubesc eu cu credinţă martor este / Dumnezeu şi în semn de cunoştinţă im (i) ofer / numele meu.” / Bicleni Pavel / mecanic de pompă / cfr / Oravita.”

       32. Arhiva Bicleni-Crăiniceanu

       33. R. GRÄF, op. cit., p. 236

       34.  Arhiva Bicleni-Crăiniceanu

       35.Ibidem.; SIM. SAM. MOLDOVAN, Oraviţa de altădată, p. 26

       36. M. MARDAN, Cel mai vechi drum de fier: Oraviţa-Anina, în „Almanahul  turistic”, 1972, p. 100-101; D. IANA, Linia ferată Oraviţa-Anina, în „Almanahul Judeţului Caraş”, 1932; R. BELLU, Mica monografie a căilor ferate din România, I-VI, Bucureşti, Editura Filaret, 1995-2002

       37.  Cf. Călăuză în Budapesta, Tipografia „Poporul Român”, p. 6

38. Răscumpărarea căilor ferate     particulare aflate   pe  teritoriile  alipite, în „România”, nr. 941, 24 decembrie 1926, p. 2

39. Harta U. D. R., Bucureşti, Editura Atelierele „Marvan”, Bucureşti, 1930

40. Arhiva Ionel Bota

FOTODOCUMENTE DIN COLECŢIA I. BOTA

1.

2.

3.

4.

5.

6.

1. Gara Oraviţa,ridicată încă la 1849

şi intrată în activitate din 1854

2. Gara Anina, finalizată în 1860, activă din 1863, situată la 556,4 m

în raport cu gara Oraviţa, la 218,7 m

3. Gara Baziaş,la Dunăre,finalizată încă din 1850

4. Viaductul din Oraviţa, terminat la 1852, pe traseul Oraviţa-Baziaş

5. Viaduct pe traseul Oraviţa-Anina

6. Locomotiva fabricată la Reşiţa,adusă la 1873,pe o platformă trasă de mai multe perechi de boi,până la Oraviţa, trimisă la Expoziţia Internaţională de la Viena

Ionel Bota

un oras al masoneriei universale

Un oraş al masoneriei universale

       

După decretul lui Carol VI, din decembrie 1717, şi anexa acestuia, Banatul devine o zonă geopolitică de maxim interes pentru politicile imperiale, justificând satisfacţia Casei de Habsburg la încheierea Tratatului de la Passarowitz (1718), care a marcat intrarea provinciei în administrarea Vienei. Oraşul Oraviţa, o dată cu lucrările de modernizare a habitatului, devine centrul unui ţinut important al zonei montanistice, Valea Caraşului, parte a Banatului de Munte şi a fostului district medieval românesc, bogate fiind resursele solului şi subsolului. Firesc va fi, deci, aerul de emulaţie constructivă, atmosfera de lucrări edilitare intense, de amenajări hidrotehnice, argumente pentru prezenţa în urbe a unor specialişti veniţi din marile oraşe ale imperiului, ingineri hotarnici, geodezi, geologi, topografi. Între aceştia şi coordonatorul lucrărilor de amenajare a barajului şi construcţiilor hidrotehnice la Lacul Mare, căpitanul Iosif Motsidlowsky.  La sosirea în Oraviţa, inginerul era încă membru al Lojii „Zu den Drei Adler” („Triunghiul Vulturilor”) din Viena, amintit fiind în această calitate a sa în faimoasele „Mémoires” ale lui Charles-Philippe de Luynes, în 1738. Nu avem ştiri sigure în legătură cu înfiinţarea unei loji, în obedienţa celei vieneze, la Oraviţa. Dar ştim că, după 1739-1740, după ce Papa Clement XII emite Bula „In eminenti apostolatus specula” împotriva francmasoneriei (24 aprilie 1738), mai mulţi „fraţi” ai lojilor apusene (Franţa, Italia, Germania) se autoexilează masiv în imperiul Habsburgilor, intră în slujba armatei imperiale, a instituţiilor administrative, îşi caută un rost în provinciile de răsărit, mai ales în acestea, ale Vienei.

În 1743, de pildă, avem numele altor patru masoni stabiliţi în Oraviţa, la „chemarea” localnicului Johann Maderspach (1710-1808): J. Baumann, J. Belgrader, Mathias Fischer şi Peter Eirich senior. După ce a locuit în edificiile erariului, ca fiu al inginerului geodez Arnold Belgrader,  Jacob Josef Belgrader  se mută cu familia într-o clădire – în vremurile postbelice, sediu al policlinicii    orăşeneşti -     care    a     fost ridicată în 1728 de către Julius Jakob Baumann, cumnatul său. Amândoi luaseră de soţii pe surorile Hoffmann, fiicele unui întreprinzător local în minerit. J. Baumann venea din Tirolul austriac unde, la Schwaz, fusese iniţiat într-o lojă masonică de rit scoţian, familia lui Belgrader venea din Neudorf. E potrivit să relatăm, aici, un episod interesant. Baronul Falkenstein, viitor episcop romano-catolic de Cenad voise terenul, pe care cei doi îşi ridicaseră locuinţa impozantă, pentru parohie. Neputându-l obţine, a ajuns în relaţii de inamiciţie cu J. Baumann, reflectate şi în atitudinea ostilă a parohului local, Wolfgang Heidinger (Heidenger, dar în „summario” al lui Hechengarten el e scris „Weidinger”), din Ordinul Benedictinilor, faţă de familia masonului. Aşa se face că, pe listele cerute din teritorii de Papa Clement XII, începând cu anul 1735, în legătură cu organizaţiile masonice, pentru zona bănăţeană figurează şi un „J. B. von Orawitz.” Desigur,  o  lojă  exista aici şi ea nu poate fi  decât  Loja „Glück auf !” („Noroc bun !”), legată de Marea Lojă a Celor Trei Grade Simbolice,¹ intitulată astfel după celebrul salut mineresc.. Era vremea în care, în Oraviţa, destui puneau pe seama influenţelor masonice revoltele minerilor sau activitatea haiducilor conduşi de fraţii Drincea din Agadici.

În 1741, „Comisia Aulică pentru Problemele Bănăţene, Transilvane şi Ilire” trimite în zonă o delegaţie, în frunte cu preşedintele comisiei, contele Ferdinand Kollowrath-Krakowsky, consilier al împărătesei Maria Theresia, pentru a inspecta situaţia comunităţilor din Banatul Montan. Krakowski, mason,  obţine pentru „o lojă locală” statutul de lojă obedientă celei din Viena, amintită mai sus. Aşadar, anul 1741, al prezenţei lui Krakowsky, poate fi considerat ca data primei menţiuni documentare a masoneriei pe teritoriul Oraviţei şi în Banatul Montan.²  Un alt an important este 1751, când patronul Fabricii de Bere din Ciclova Montană, Mathias Fischer, este iniţiat – mai mult ca sigur prin medierea lui Krakowsky – în aceeaşi lojă vieneză. El avea şi recomandarea lui Jean-Baptiste Marie Ragon, venerabilul lojii corespondente din Constantinopol, patronul schelei comerciale din Palanka, la Dunăre.³ Acest Fischer, împreună cu Peter Eirich senior, patronul Hotelului „Kaiser Karl” (ulterior numit „Coroana Ungară”, în vremea fiului său, Peter Eirich junior, trăitor între 10 iunie 1760-25 februarie 1817), pun bazele unui Capitol masonic „Die Rosenkräntz chevallierre”, în 1752, devenind Areopag în 1756 cu titulatura „Freischützen-Corps”,  în  obedienţa    Lojii „Saint Andreas zu den Drei  Seeblätten“, din Berlin, după 1767. Până la acea dată, Areopagul orăviţean se afla în garanţia venerabilului Pro Mare Maestru al lojii vieneze, von Hechengarten, prezent mai mulţi ani în Oraviţa, în virtutea funcţiei sale civile, aceea de consilier imperial în problemele Direcţiunii Montanistice şi Tezaurariatului Minier.

Acei ani sunt din nou dificili pentru „iluminaţi”, urmând Bulei „Providas”, din 2 iulie 1751, a Papei Benedict XIV. Dar nici după această dată, activitatea masonică orăviţeană n-a încetat. La 1759, J. Baumann e primit în loja masonică din Budapesta, „Concordia”, garant fiind un orăviţean, Rochus.. Mai mult, după 14 ianuarie 1751, când se redactează la Kittlitz, în Germania, „Stricta Observatiae”, punct de plecare pentru rosacrucienii moderni⁴, în Oraviţa ia fiinţă, cum am arătat mai sus, la 1756, „Freischützen-Corps”, în conducerea căreia se află J. Baumann dar şi J. Belgrader. Nu e doar un simplu corp al franctirorilor şi nici o simplă lojă francmasonică, pentru că are în programul activităţilor săptămânale şi exerciţii sportzive, organizarea unor itinerarii de recreere în pitorescul împrejurimilor, deţine o bibliotecă, organizează lecturi cu public după moda saloanelor engleze, franceze, austriece. În arhiva urmaşului acestui Belgrader (strănepotul care, după 1906, a găzduit în salonul locuinţei sale cele dintâi spectacole cinematografice din Oraviţa), am identificat un exemplar din „Ordinul Cavalerilor Binefăcători ai Cetăţii Sfinte” prin care, în 1778, J. B. Willermoz încerca o reconciliere a masonilor cu Vaticanul.⁵. În acei ani, în Oraviţa credem că s-a constituit nucleul unui Colegiu Masonic după modelul din 1770 al Rosa-Cruce de Aur, pe principiile sinceratului Renatus, ale lui Böhme şi Angelus Silesius (Roza=Pacea, Crucea=Suferinţa). În 1782, de altfel, J. Baumann era invitat la Conventul de la Wilhelmsbad, obţinând gradul 18 în rit scoţian, echivalentul gradului de Cavaler de Rosacruce. Sediul se poate să fi fost chiar locuinţa Baumann unde, adesea, trăgea masonul vienez Kurt Reichl. Astăzi, mozaicul de la intrare e imprimat cu simbolul circular al Rosacrucienilor şi iniţialele, în caractere gotice, „J. B.” (de la fondatorul Willermoz dar şi de la J. Baumann şi J. Belgrader).

În anii 1770, macedoromânul Costi Papafilos, nepot de soră al negustorului  stabilit în Oraviţa, Dimitrie Nicolau, era membru al Lojii „Moldova” din Iaşi (iniţial la Herţa). Când venerabilul acestei loji, Jacques Le Doulx, baron de Santa Croce, e expulzat, Costi Papafilos îl trece graniţa, prin Ţara Românească, pe la vama Ruşava (Orşova), în Banat.  Baronul  va  fi  adus  în  Oraviţa, mai mult ca sigur la unchiul lui Papafilos, ascuns o vreme aici. În decembrie 1778, un Emanoil Romano, fugit tot din Moldova şi amintitul Jacques Le Doulx, sunt pe listele din „sacul” cu propuneri al adunării ospitalierilor berlinezi, baronului fiindu-i menţionat ultimul domiciliu, „Orovicza6 Credem că acum se încropea cealaltă asociaţie masonică locală, Loja „Kosmos”. Aşa se explică de ce, în 1771, un  Alfred Maderspach e membru în Marea Lojă Germană (constituită la 16 iunie 1770) în numele unei loji orăviţene, alta decât „Glück auf !”, precum în 1775 Ignatius von Born şi medicul Höffinger sunt amintiţi, în aceeaşi conjunctură, pe listele Marelui Orient al Franţei (loja fondată la 1772). Medicul se întoarce în Oraviţa, după o altă Bulă de condamnare a masoneriei, emisă (1744) de Papa Pius al VI-lea.

Revenind la prima lojă orăviţeană, subliniem că la finele veacului XVIII, un edificiu, aflat astăzi la întretăierea străzii Victoria cu Piaţa Unirii, avea atunci un rol important. Numit mai târziu, după alţi proprietari, Casa Feldman (Imbrescu), edificiul aparţinea, din 1787, lui Iosif Freiher Linden care, în mai 1772, ajuns consilier economic al Camerei Monetare Timişoara, avansat în acest post după ce lucrase mulţi ani la „Bergwerk” Oraviţa în echipa finanţiştilor şi fusese al doilea supraveghetor al Lojii „Glück auf!”,  fonda în oraşul de pe Bega Loja „Cercul Crucea de Trandafiri”,⁷ filiaţie francmasonică a unui ordin scoţian, „Orientul”.⁸  El revine în Oraviţa iar filiaţia orăviţeană a cercului timişorean va fi fost „cercul de studii” întemeiat de doctorul Höffinger. Clădirea care a fost proprietatea lui Linden e neschimbată azi, deşi e lăsată în paragină de autorităţile locale. Are un etaj şi un balcon realizat din feronerie spiralată, imitând lujerul de trandafir la măciulia vergelei şi trupul plantei pe lungimea vergelei. Pe latura mică a balconului avem 12 vergele (6 plus 6), pe latura mare – 24.⁹

O altă lojă (poate chiar „Uniunea Diletanţilor”, în conducerea ei figurând personalităţi care nu şi-au negat toată viaţa calitatea de masoni, precum Ion Constantini, Ion Niuni, Prokop Lhotka de Smislov) apare la 1802 ca menţiune documentară privind atari activităţi în Oraviţa. Credem că aceasta este loja obedientă lojii timişorene „La Cei Trei Crini”, înfiinţată de comerciantul de grâne Iosif von de Sauvaigne, cu deviza „Vivat, Concordiat et Lux”.¹⁰ 

E un interval cronologic interesant, din perspectiva problemei pe care o abordăm acum, francmasoneria orăviţeană punându-şi amprenta  asupra  evenimenţialului   bogat  al   temei   inclusiv    în   alte provincii ale imperiului. Să mai amintim că în 1779, arhitectul orăviţean Konrad F. von Schmiedburg ajunge Mare Maestru Provincial în Loja „Sant-Andreas zu den drei Seeblätten”. După acel an se stabileşte cu soţia, o orăviţeancă din familia lui Peter Eirich, în Sibiu. Un alt exemplu îl are ca personaj interesant chiar pe Peter Eirich junior care ia parte, în 1782, la constituirea unei loji masonice în Cluj unde se discută probleme de cultură aflate şi între proiectele elitei intelectuale orăviţene: înfiinţarea de edificii teatrale, muzee etc.¹¹ Or, ştim deja din  documentele  vremii  (cert, la 1783, 1788, 1793) că într-o sală special amenajată la parterul hotelului său, Peter Eirich îngăduia şi încuraja montarea unor spectacole de teatru şi muzică, mult înainte de fondarea Teatrului Vechi, la 1817. Mai amintim că în 1784 Franz Ziegelmayer este registrator-arhivar şi al treilea bibliotecar al amintitei loji sibiene, revenind în Oraviţa natală după 1790. De asemenea, după interditul imperial din 6 iulie 1795, masoneria se reabilitează din mers astfel că orăviţenii Ion Constantini şi Oszkar Moritz, profesor, sunt chiar de la constituire (1803) membri corespondenţi ai Marelui Orient al Italiei, Lhotka de Smislov se stabilea în Oraviţa, garant al unei loji vieneze, iar  Eirich junior devine membru al Ritului de Misraim din Geneva Elveţiei.

Pentru finalul veacului XVIII, în Loja „Kosmos”, obedientă Marelui Orient de Rit Scoţian, am mai identificat între participanţii la activităţile ei numele lui Constantin Şiaguna (Şaguna), unchiul mitropolitului, oficialul erariului vienez Angret, ofiţerul superior Steinlein, consilierul imperial Hechengarten, Augustin Filip Knoblauch, co-proprietar al Fabricii de Bere din Ciclova Montană şi tatăl lui Karl, farmacistul care deschide faimoasa activitate a „dinastiei” Knoblauch în Oraviţa. Paul Sipos, plecat de aici ca iniţiat, va participa la fondarea lojii clujene în 1782 iar directorul „Cassei de Pupilla” (orfelinat), ofiţer imperial Wilhelm Wustenfeld, va  pleca  la  Sibiu  spre  a  fi  consacrat  în  Loja  „St. Andreas”. În  Loja „Kosmos” au mai activat şi maistorul constructor Peter Korb, proprietarul aromân (macedoromân) Nicolae Dimitriu (ori Dimitrie ?) ctitorul Bisericii Ortodoxe din Oraviţa Montană., groful Fridolin de Bardeau-Niederland ca ospitalier, până la 1799. Comisarul imperial Anton Bernardin Freicher von Posarelli, iniţiat într-o lojă sibiană, obţine gradul 4 în Loja „Kosmos”, după ce se stabileşte provizoriu în Oraviţa. Sigur că e membru al lojii şi Prokop Lhotka de Smislov fiindcă, înainte de a se stabili în Oraviţa, era mason în Capitolul Provincial al Transilvaniei, la 1782,  cu   Marele   Maestru   G. Banffy, W. Banffy şi G. Aranka.

Veacul XIX stă de la început sub semnul incertitudinii pentru mişcarea masonică mondială. Papa Pius al VII-lea emite un alt Edict de interdicţii (15 august 1814) pentru masonii lumii. Şi totuşi, în ţinutul cărăşan, Egumenul Serafim Bengescu din Ciclova Montană este membru al lojii eteriste din Târgu Jiu, începând din 1818 iar Iosif Rosenberg este membru al Lojii „Astrée” din St. Petersburg, imediat după fondare mutându-se în Loja obedientă, „Ovidiu” din Chişinău. După ce Alexandru I interzicea, în 1822, francmasoneria rusă, Rosenberg se va stabili în Oraviţa.

În pofida altor dificultăţi, ilustrate mai ales prin „Quo Graviora”, care e un alt act de condamnare papală, emis de Leon XII la 13 martie 1825, de hotărârea de blamare a masonilor de către Papa Pius VIII prin Enciclica „Traditi” (21 mai 1829), şi de criticile Papei Grigore al XVI-lea în Enciclica „Mirari” (15 august 1832), în întreg veacul XIX, activitatea celor două loji masonice e intensă.  Loja „Gluck auf !, afiliată Marii Loji a Celor Trei Grade Simbolice, cu sediul în localul Teatrului Vechi, avea, în 1816, „o persoană” provenind din Ordinul KXVII din Viena, ordin care în istoria masoneriei mondiale fusese întemeiat în 1811.¹²  Aşadar, un francmason în gradul cel mai înalt, despre care nu ştim altceva decât că ar fi fost constructor sau arhitect. Bănuim, însă, că e vorba de Ion Niuni (Niuny), arhitectul teatrului baroc din Oraviţa, care din 1839 devine membru al Ritului de Memphis iar în 1842, împreună cu industriaşul Carol Maderspach şi mai tânărul arhitect Ioan Bibel (1816-1900), singurul specialist de veac XIX din spaţiul istoriei noastre care a coordonat, în Viena, în sistemul conducerii prin rotaţia funcţiei, vreme de un an de zile (1856) Consiliul Supremului Ordin al Marelui Arhitect al Universului, numele fiindu-i gravat în templul unei loji capitulare, după ce a ajuns în Orientul Etern,¹³ sunt primiţi în Loja „Rose du Parfait Silence” din Paris. În revoluţia de la 1848, Carol Maderspach se dezice  de legătură şi pactizează cu maghiarii, atunci inamicii imperialilor, familia  fiindu-i supusă oprobriului public. În 15 octombrie 1874, Loja „Glück auf !” îşi adaugă la intitulaţie moto-ul „Zu den drei Schlägeln”  şi cu acest titlu (situaţie care pe mulţi, între aceştia Hartwig Maurus, I. Creţiu, Nestorescu-Bălceşti, îi determină să spună că atunci a fost fondată) e amintită în obedienţa  Marii  Loje  de  Rit  Ioanit  din  Budapesta.¹⁴ În acel an 1874, tipograful Julius Wunder din Biserica Albă (Weisskirchen), are gradul 3 ca şi Karl Fritz, onorifici fiind Juliu Weisz, atunci ucenicul lui Wunder (fiul lui, Felix, se va afirma în interbelicul orăviţean ca şi, o vreme, fiul lui Wunder, Karl), Anj. Laurian, G. Dietz. Tot în 1874, Julius Dollé, fost prim supraveghetor în Loja „Concordia” din Lipova, se stabileşte în Oraviţa ca profesor la recent întemeiata (1873) Şcoală Civilă de Stat, viitorul liceu local şi devine membru al lojii despre care discutăm acum. Statistica din revista specială pestană „Orient”, din numărul apărut la 28 noiembrie 1875, citată des în istoriografia problemei, are şi mai multe date despre Loja „Glück auf !”. Aşadar, în 1875 negustorul Alexander Peter este „deputat măestru şi tezaurar”, prim-supraveghetor şi gradul 3 este Ilie („Elias”) Trăilă, gradul 3 şi al doilea supraveghetor Gustav Eckel, secretar şi gradul 3 Alexander Seymann, gradul 3 şi orator medicul S. Schneeweiss, maestru de ceremonie doctorul Em. Kohn, al doilea „deputat măestru şi tezaurar” angrosistul Julius Schnabel¹⁵ negustorul Ludwig Sebestyen din Anina are gradul 2,  judecătorul Putnik Bela din Biserica Albă are gradul masonic 3 ca şi  pastorul evanghelist din Cârlibaba-Vatra Dornei, G. A. Bujovsky, gradul 1 îl are farmacistul  Augustin C. T. Knoblauch, gradul 3 şi maestru de ceremonii doctorul în medicină Emanuel Kohn,  tot gradul 1 Julius Platzger (scris eronat „Platzer”), maistrul tinichigiu Julius Prelle are gradul 3, Herman Ring, farmacistul din Bocsanyi, gradul 1 iar membri onorifici sunt fabricantul din Neuchâtel, Suchard Russ, care e şi prezidentul de onoare al lojii orăviţene, Philipp Suchard, fabricant din aceeaşi Neuchâtel din Elveţia, bancherul din Timişoara Helsen Paul, proprietarul timişorean Habecost Benjamin, avocatul timişorean Stoics Alexander, administratorul din Timişoara, Heinrich Friche, negustorul din Timişoara, Michael Magori, agentul comercial din Timişoara, L. Schildo, pastorul evanghelist din Timişoara, Bela Kramer, care era şi membru al Lojii „Zu den drei Weisse Lillien” din Timişoara, funcţionarul de la telegraful timişorean, Eduard Berger, grefierul Johann Heinrich, maistrul lăcătuş din Timişoara Ignatz Lenritz, orăviţenii Leo Rosenberg, comerciant, (amintit în decembrie 1875) şi Julius Stielly, scriitorul vienez F. I. Schneeberger.¹⁶  Alexander Peter junior era garant de amiciţie al Lojii „Humanitas” din Neudorf (Austria) ca şi Louis Maderspach,¹⁷  Loja are influenţe şi relaţii mult extinse în acest colţ de Mitteleuropa. În 1875, de pildă,    Julius   Eckel    e    prim   supraveghetor  al Lojii  „Szechenyi”  din     Arad,        Michael      Magori,        comersant         timişorean,   e membru de onoare al lui „Glück auf !”, Alecsandri vine în Banat pentru înfiinţarea unei loji masonice, la 1884, în obedienţa masoneriei unite din Vechiul Regat. Orăviţeanul, după tată, Peter Agoston preda la Academia de Drept din Oradea şi ajungea, la 1895, „îndrumătorul teoretic” al Lojii „Regele Ladislau” apoi, în 1914, în Loja „Bihor”. Pe baza contactelor sale cu masonii orăviţeni, actorul şi directorul de trupă teatrală, Matei Millo, el însuşi iniţiat din 26 septembrie/8 octombrie 1859 în Loja „Steaua Dunării” din Bucureşti, din 1864 prim-supraveghetor în Loja „Înţelepţii din Heliopolis”, din aprilie 1883 gradul 11 şi cancelar al Capitolului „Garibaldi” din Dorohoi, organizează cunoscutele sale turnee aici, situaţie valabilă şi în cazul spectacolelor susţinute pe scena teatrului local de ansamblurile lui I. D. Ionescu, înainte de 1918 şi Victor Antonescu, în interbelic, amândoi masoni. Sim. Sam. Moldovan încerca, prin anii ’30 ai veacului trecut, să transforme subiectul în literatură. În două variante ale unei piese de teatru,¹⁸ el aducea în faţă câţiva membri ai lojilor orăviţene dar între personajele locale întâlnim şi pe istoricul Pesty Frigyes care, scriindu-şi cărţile, obişnuia să facă de unul singur cercetări, deplasându-se în diverse puncte ale Banatului pentru a-şi completa nevoia de informaţie. În Oraviţa era găzduit, adeseori, fie la farmacistul Knoblauch, fie la Ion Constantini ori la familia lui Alexander Peter senior, trei figuri emblematice ale mişcării masonice din imperiu. Nu-i exclus ca Pesty să fi fost membru al unei loji orăviţene. Iar aceasta nu putea fi decât loja „Glück auf !” care-şi construise programul pe o bază etică solidă, unul din principiile de activitate a unei persoane în cadrul lojii fiind abţinerea de la a face politica unui partid ori al unui grup politic şi obligaţia de a participa la activităţi administrativ-edilitare, obşteşti şi culturale în sprijinul urbei şi al locuitorilor săi. De asemenea, opţiunea religioasă e obligatorie, cum recunosc şi duşmanii francmasoneriei universale recunoscând ca principii „suma idealului înalt, dogma bazată pe patimi”,¹⁹ excluzându-se atitudinile atee. Un alt personaj interesant era Alexander Peter senior, originar din Styria, dintr-o familie ajunsă în Banat. O ramură se stabilea în Steierdorfanina, el căsătorindu-se cu o orăviţeancă şi venind aici la sfaturile prietenilor săi Ion Constantini şi Louis Maderspach, pe banii căruia îşi cumpără locuinţă.²⁰ În această locuinţă se pun bazele unei „uniuni de principii” de la care să plece iniţiativa unei alte loji orăviţene, bănuim cu rol unificator între cele două deja active. Discuţiile îi au  ca  protagonişti  pe Trăilă, Kendeffy-Cândea din Iscroni, Deak din Petroşani, Karl Maderspach de la firma de „cărbuni de pământ” Uricani-Lupeni, secretarul-registrator fiind destinat de la bun început Gustav Pischl.²¹ În Casa Peter, din 1860, sunt organizate două încăperi la parterul clădirii pentru nevoile acestei viitoare loji masonice, între membri figurând gazda, avocatul şi notarul public regesc Alexander Peter, avocatul şi scriitorul Ilie Trăilă, inginerul Louis Maderspach, economistul şi omul de afaceri Iulius Schnabel, tipograful C. Kehrer. Alexander Peter apare într-un document păstrat în arhiva farmaciei Knoblauch cu gradul Sfântului Ioan, unul din primele trei grade care îngăduie prezenţa în fruntea unei loji locale (ordinul fiind înfiinţat în 1735 în istoria mişcării masonice mondiale)²². Pe la 1870, felcerul Feldman cumpără vechea casă a lui Linden, de la un urmaş al acestuia, care pleacă în Viena. Feldman avea deja calitatea, din 1871, de „frate” în loja masonică orăviţeană „Glück auf”, cu şedinţele găzduite chiar în clădire.²³ Cât despre clădirea care, în interbelic, găzduia firma „La Mâţa Neagră” a lui Jancsus,  ea a fost construită în veacul XIX de un alt mason, Markus Donnay, ale cărui rămăşiţe pământeşti odihnesc în cimitirul catolic din Oraviţa Montană, sub un nume de împrumut şi într-o criptă a unei onorabile familii locale. Prin 1860-1870 el se afla în rândurile unei loji din Lyon. Pe fondurile acesteia, se ştie, se va construi în Paris celebrul cabaret „Chât Noir” („Pisica Neagră”), inaugurat la 1881 de Rodolphe Salis. Locul era frecventat de Alphonse Allais, G. Auriol, Jules Jeny, Mac-Nab, A. Masson, Delmet, Jean Rameau. Dar şi de Montoya, Xanroff, Hyspe, Ferny ori Goudeski, şansonetişti, poeţi, umorişti, desenatori, pictori, asociaţi ori afiliaţi lojilor franceze. Cabaretul mai era celebru şi prin „teatrul umbrelor”, siluete în zinc desenate de H. Pille, Willette, Caran d’Ache, Uzés, H. Riviere, pe muzica lui Fragerolli, ba chiar editau o foaie săptămânală.²⁴ În 1897 localul va fi radiat printr-o intervenţie severă a poliţiei. Pe de altă parte, câteva loji franceze îşi repudiază fraţii participanţi la activităţile acestui salon. Între cei negaţi se află şi Markus Donnay, recuzat de fraţii lyonezi şi nevoit să fugă spre estul continentului unde îşi avea originea familia sa (Donnay=de la Dunăre ?, Dunăreanu ?). Lucrează temporar într-o tipografie din Budapesta apoi îl regăsim, pe la 1899, în Biserica Albă, într-o ramificaţie a lojii orăviţene „Glück auf ! zu den drei Schlägeln” iar la 1900 în calitate de al doilea supraveghetor al acestei loji, alături de Gustav Eckel. Semn  că  fusese „iertat”  pentru  rătăcirile  anterioare  şi reprimit în rândul francmasonilor, o dată cu  ucenicul lui Kehrer, tipograful C. Wunder (1861-1911).  În adevăr, un document din arhiva familiei Knoblauch reproduce copia conceptului de pledoarie, gest pe care şi-l asumă Augustin von Knoblauch, având ca obiectiv reprimirea lui M. Donnay în rândul fraţilor. Căsătorit cu fata doctorului Emerich Kohn, Markus Donnay va lua numele familiei în care, prin căsnicie, a intrat şi va cumpăra casa care atunci avea doar parterul. El i-a adăugat un etaj. Parterul a fost închiriat, apoi cumpărat de modistul Jancsus. Locuinţa lui era singurul loc din tot Banatul unde puteai găsi publicaţii masonice precum „Mistria”, „Echerul”, „Balanţa universală” sau ale ocultismului precum „Scafandrierul”, „Steaua dreptăţii”, „Steaua luminoasă”.²⁵

Depăşind dificultăţile de imagine, cum am zice astăzi, cauzate de alte interdicţii papale, Bula „Multiplices inter” din 25 septembrie 1865 şi Enciclica „Et si multa luctuosa” din 21 noiembrie 1873 ale lui Pius IX, şi cealaltă „frăţie” orăviţeană, Loja „Kosmos” are bune rezultate. Iar loja se bucură de un bun renume.  În 1874, Loja „Humanitas” din Viena îl alege în rândurile ei pe Nikolaus Basch (1858-1915). În primăvara acelui an, Loja „Le Temple des amis de l’honneur francaise”, cu sediul în Paris, îi acceptă ca ospitalier pe învăţătorul  Iosif Novac iar ca membri pe Iosif Motsidlowski junior şi Ioan Lepa iar Marea Lojă „Alpina” din Neuchâtel pe proprietarul Jozsef Hedbawny. Un membru marcant a fost Josef de Slavy (Szlavy), născut la 1819, cu studii juridice la Theresianum în montanistică şi industrie, consultant al „uzinelor”din Oraviţa în 1843, concipist general al k. u. k. Hofkammer, director general, tot aici, la 1845. În revoluţia lui 1848-1849 este mai întâi secretarul lui Duschek, la Debrecen, în mai 1849 comisar al regiunii montanistice Oraviţa, după dezastrul maghiar de la Şiria revine la „Oraviczaer Aerariale Berg Distriktes”, toamna e numit la Comisariatul Militar de Război din Timişoara, beneficiază de amnistia specială din 1852 şi ocupă, după 1860, funcţie conducătoare în organismul comitatens Biharea., apăoi ministru de resort în mai multe mandate şi, interimar, prim-ministru. La 8 decembrie 1872 e primit în Loja „Kosmos” a orăviţenilor, cum ştim afiliată Marii Loji de Rit Scoţian „Orient”. Între 1876-1883, un alt membru, Theodor de Zsembery, căpitan minier, e în corespondenţă asiduă cu Alessandro Isenschmidt, conte della Millbiz, Marele Comandor al Supremului Consiliu de 33 Scoţian, Antic şi Acceptat al Italiei. În toamna lui    1882, Ioan Miescu („Mesco”) e  ales  membru onorific  al  Lojii  „Il  Leone  di Caprera” din Italia. În anul 1899, Gustav Távy şi Georg Scheda participă la şedinţa de adopţie a Lojii „Pax” din Timişoara, care are deviza, inspirată de orăviţeanul Ginzkey, „Honeste vivere”. S. Keschandski, stabilit ulterior în Vârşeţ, „bányamernök” Karoly Chodora (1875-1933), Alfred Maderspach şi generalul Iuliu de Bellmond iau parte, în 1907, la Viena, la înfiinţarea Triadei Francmasonice „Concordia”, alături de masoni din România Vechiului Regat.

La 19 octombrie 1873, lojile masonice „din Ungaria” se întâlnesc, prin reprezetanţii lor, la Oraviţa. Conventul orăviţean n-a fost corect perceput de istoricii temei, mulţi citând informaţiile din statistica lui Hollos, fără a şti că datele au fost luate direct de la faţa locului, autorul fiind prezent în oraşul de pe Căraş. Delegaţii înseamnă oameni mandataţi să reprezinte 1.068 de membri ai lojilor de rit scoţian şi 800 ai celor de rit egiptean. Teatrul Vechi a fost gazda acestui insolit congres al masoneriei din partea centrală şi de răsărit a imperiului. În comitetul de protocol, Ladislau Hollos, secretarul lui „Grossen Orient” din Budapesta, colabora cu  Mathias Korin din Loja „Humboldt” din Berlin şi cu masonii orăviţeni Alexander Peter (1860-1904), Karl Knoblauch, Emmanuel Kohn, Iosif Novac. Registrul, conspectat în interbelic de Sim. Sam. Moldovan, menţiona următoarele prezenţe la congres: „Marea Lojă Simbolică a Celor 3 Grade” şi „Zur Arbeit” din Viena, „Eingkeit in Vaterland” din Innsbruck, „Grossmüth” din Graz, „Világos” din Kássá (Kasovia) „Szent István”, „Alte betrene”, „Hungaria”, „Kömüves Kálmán” şi „Galilei” din Budapesta, „Haladás” din Sopron, „Arpád” din Szeged, ”Kisfáludy Karoly” din Raab (Györ), „Egyanlőség” din Békéscsaba, „Phönix” din Ujvár, ,„Zur Wahrbeit” şi „Verschuriegenheit” din Pressburg (Pojon - Bratislava), „Osszéntandlein” /?/ din Debrecen, „Egalitas” din Vârşeţ, „Concordia” şi „Szechenyi” din Arad, „Pettöffi” din Aradul Nou, „Fraternitas” din Beregsău, „Haladás” din Satu Mare (alta decât loja pestană), „Kemeny” din Cluj, „Beke” din Weisskirchen (Biserica Albă), „Zum Fels der Wahrbeit” din Novi Sad, „Honszerete” din Baia Mare, „Concordia” din Lipova „Zu den drei weissen Lilien” din Timişoara, „Glück auf !” şi „Kosmos” din Oraviţa.²⁶

În tot acest interval de până la Marea Unire din 1918, masoneria locală câştigă în aprecieri din partea fraternităţii europene şi mondiale. Mai mulţi orăviţeni membri ai celor două loji masonice locale,     Anton  Waldinger (1838-1908, soţia lui,  Karoline, era o Maderspach),  Istvan Viranyi (1835-1910, o vreme prefect de Caraş-Severin, înainte de 1900), groful Bissingen de Iam (soţia lui, Irma Bissingen de Nippenburg, 1801-1872, era fiica feldmareşalului Alvinczi, care a combătut împotriva lui Napoleon în campania din Italia), inginerul Louis Maderspach, farmacistul Karl Knoblauch, Andre Blavier, Ioan Bibel devin membri ai „Fraternité du peuples”, din 1851. Alexander Peter senior şi Ilie Trăilă participă la înfiinţarea Lojii „Steaua lui Sever”, din Turnu Severin (aprilie 1871) şi „Zur Brüderlichkeit” din Bucureşti. Iar Iuliu Schnabel, la „Înfrăţirea Sionului”, în ianuarie 1873, dimpreună cu Markus Donnay şi Emanuel Kohn care fondase un Capitol, Sanhedrinul „B’nei B’rith” de Oraviczabanya. La sfatul lui Gustav Tavy, în 1915, în plin conflict militar mondial, cu sprijinul inginerului feroviar Friedrich Melitsko, din Loja „Unio” din Cluj, care a teoretizat fenomenul, Franz Joseph refuză alte „experimente” ale finanţiştilor săi, mai costisitoare, şi emite moneda de 4 ducaţi, cu o puritate de 986 la mie, diametrul de 40 mm, greutatea de 13,96 grame la un preţ de piaţă de 175-250 de dolari şi pune pe gânduri Antanta.  La şedinţa din 23 septembrie 1911 a Congresului Masonic Internaţional de la Roma, masonul orăviţean Alexander Peter junior, mort la 1904, este elogiat printr-un discurs al reprezentantului Suveranului Sanctuar.

 Statistica din 1914,  reflectând perioada de resentimente faţă de mişcarea masonică iscată din textul documentelor Papei Leon XIII , acela din 1878, „Humanum genus” din 20 aprilie 1884 şi acela din 1894 arată, dimpotrivă, o creştere numerică inclusiv în rândul lojilor din Oraviţa. În 1 iulie 1919, medicul Ioan Ţeicu, amic cu venerabilul lojii pariziene „Ernest Renan”, Marcek Huart, intermediază primirea lui Alex. Vaida-Voevod în lojă. După refacerea statului naţional, Maximilian Knoblauch, Liviu Cigărean, Mihail Gropşianu, Toma Boată, Emanoil Ciulei şi Victorian Cucu iau parte la fondarea Lojii România Unită, convocaţi de I. Pangal. Knoblauch şi Carol de Sebestyen vor lua parte la Congresul Masonic Internaţional de la Geneva, între 19-23 octombrie 1920. Ilie Trăilă şi Dănilă Iliţiescu sunt prezenţi, la 29 decembrie 1923, la Adunarea Generală a Masoneriei Naţionale Române, organizată la Bucureşti. D. Didoi este ales în comisia financiară a Marii Loji Naţionale din România, în ianuarie 1925. În vara 1929 Marele Orient al României, prin Leo Salzmann, secretar, vrea să-l atragă pe Sim. Sam. Moldovan. Iulian Peter, cu rol important în sprijinirea şi concretizarea 100

ideii de judeţ cărăşan cu reşedinţa la Oraviţa, este onorific în Loja  „Kosmos” şi are gradul 18, în 21 ianuarie 1930, în cadrul.Federaţiei Lojilor Simbolice de Rit Ioanit, atunci întemeiată iar S. Feldmann este prim-mare veghetor la alegerea Consiliului Ordinului Marelui Orient al României, în 6 aprilie 1930. Puţin se ştie de şedinţa din octombrie 1930, a 50-a Adunare Generală a Masoneriei Naţionale Române, aniversând intervalul activităţilor de la 1880 la 1930. Din registrul de semnături avem păstrată de bunicul nostru, Nicolae Bota din Bucium-Şasa, şi el şi părintele nostru Anton Bota, amintitori odihnei în Orientul Etern, prima filă unde distingem, între semnatari, pe Mihail Sadoveanu, Ioan Pangal, Iulian Peter, I. T. Ulic, G. Demetrescu, L. Cigărean ş. a.

            În interbelic, după moartea lui Alexander Peter junior, cronica oraşului mai înregistrează un fapt interesant. Prin anii ’30 ai veacului trecut, mai sigur după ce în octombrie 1932, Patriarhul Miron Cristea se declară împotriva francmasoneriei, după o şedere de trei zile la Baziaş, Urdăreanu, şambelanul Curţii Regale urcă de la Dunăre până la Oraviţa şi preia oficial, în numele…regelui Carol II (!) toate bunurile şi două-trei piese de mobilier din fostul Templu al Lojii „Glück auf !”.^27.  Tot în interbelic e de admirat o diaspora masonică dinspre Oraviţa cărăşană spre lumea largă. După 1930, medicul Bella Ambrus va activa, alături de celălalt medic, I. Băltescu, în Loja timişoreană „Pax”, pe Gheorghe Turturea, ca şi pe Henrik Revay ori pe I. Baba îl regăsim, alături de medicii Ştefan Anghel şi G. Antal, de K. Assael, O. Bard, Belá Fűlöpp, E. Barta, Iuliu Rado (fiul lui Max Rado),  în Loja „Concordia” din Arad (lista din 1940), tot aici pe Augustin Lazăr, originar din Vrăniuţ, unde e venerabil, din 1930, Franz Atzel, Alexandru Szabo, Tiberiu Zima (în fapt Sima). Descendenţii generalului Böhm, sunt în Loja „Pax”, doctorul Arpad iar celălalt, Otto, la o lojă din Viena. În acelaşi an 1940, în Loja „Pax” sunt menţionaţi Vasile Brebenariu, Liviu Cigăreanu., Andor şi Artur Deutsch, Nicolae Jucu. Clubul Gödőr din Budapesta (cu acoperire) este specializat pe design în transporturi, vicepreşedinte fiind Carol de Sebestyen. Activi în interbelicul orăviţean sunt inginerul  C. Stoica, G. Stroe,  Alfred Arnold, Pavel Anca, Naum Apostolescu, Hugo Bacher, inginerul A. Hamburger, Emanuel Kerekes, Andrei Klein, Ion Pirtea, croitorul Winter. Sebastian Marcu dobândea gradul 30. Ministrul Cultelor şi Instrucţiunii,  dr. C. I.  Angelescu, gradul 33 din 24 noiembrie 1929 şi membru în Supremul Consiliu de 33 din România, vine în 1933 în oraş şi îi atrage în masonerie pe Mihai Petricoane-Drugărin,    Axente Ţăranu, I. C. Stoica, I. Brucăr. Acesta, filosof, fusese membru din 1923 în Loja „C. A. Rosetti”, în 1930 în „Steaua Dunării” apoi, radiat de aici, vine în Oraviţa.  În 1940, directorul de bancă la filiala  Societăţii „Creditul Minier”, M. Mathias, are gradul 30 ca şi avocatul Gh. Em. Ciulei.²⁸ La vremea aceea, Loja „Kosmos”, unde  inginerul Mihail Cioc are gradul 31, se afla în obedienţa Marii Loji Naţionale, onorifici fiind veterinarul Şt. Crăiniceanu²⁹  şi geologul Cruglicov³⁰, care obţinuse postul de asistent la Şcoala Politehnică din Timişoara.

            Toate aceste fapte, justificând persoane şi atitudini, nume şi memorie, adaugă cronicii oraşului de pe Căraş ceea ce spiritul Oraviţei a demonstrat dintotdeauna: autenticismul în asumarea propriei evoluţii, a propriei istorii. În lucrarea noastră, În crugul celor cinci lumini , predată editorului, vom dezvolta chiar aspectul relaţiilor comunităţii locului cu lumea, din perspectiva circulaţiei ideilor.                

Ionel Bota

NOTE:

1. SIM. SAM. MOLDOVAN, Oraviţa de altădată şi teatrul cel mai vechiu din România, cu o prefaţă de dr. Ion Ţeicu, preşedintele Asociaţiei de Teatru, Casinou şi Cetire, Oraviţa, Tipografiile Felix Weiss (fostă C. Kehrer, fondată 1863), Progresul (fondată 1907), Iosif Kaden (fostă C. Wunder, fondată 1868) , 1938, p. 55

2. Manuscris (Caietul doctorului Francisc Klima), cumpărat în 2001 de autor.

3. Ibidem.

4. P. RIFFARD, Dicţionarul esoterismului, Bucureşti, Editura Nemira, 1998, p. 19-23

5. B. M. MANDACHE, Esoterismul – un stil al imaginarului, în „Cronica”, XXXV, nr. 10-1498, octombrie 2000, p. 21; cartea a fost păstrată în biblioteca doctorului Francisc Klima., ulterior cumpărată din salariul meu, o dată cu întreagă arhiva şi păstrată azi în depozitele teatrului întrucât acasă nu am suficient spaţiu, cum se-ntâmplă şi cu alte documente achiziţionate fie de mine, fie de bunicul şi tatăl meu de-a lungul a peste suta de ani

6.  Vezi supra, nota 2

7. GH. JURMA, Conspiraţia universală. Câte ceva despre francmasonerie şi despre zodia lumii de azi, Reşiţa, Editura Timpul, 1994, p. 66

            8. E. M. DOBRESCU, Dicţionarul iluştrilor francmasoni, Bucureşti, Editura Nemira, 1996, p. 79-80

 9. I. BOTA, Case şi amintiri la Oraviţa, în „Timpul”, vineri 6 decembrie 1996, p. 4

10. GH. JURMA, op. cit., loc. cit.

11. H. NESTORESCU-BĂLCEŞTI, Ordinul Masonic Român. Mai puţină legendă şi mai mult adevăr, cu un cuvânt înainte de Mihail Sadoveanu, Bucureşti, Casa de Editură şi Presă „Şansa” S. R. L., 1993, p. 45

12. S. CONSTANTINESCU, Numai ritualurile sunt secrete, în „Cuvântul”, II (VII), nr. 6 (230), iunie 1996, p. 4

13. FULCANELLI, Misterul catedralelor şi interpretarea esoterică a simbolurilor hermetice ale Marii Opere, separatum, („pro L. O. F. N. I. B. „), 12 p.

14. H. NESTORESCU-BĂLCEŞTI, op. cit.,  p. 87

            15. Ibidem, p. 522

16. Ibidem, p. 237, p. 255, p. 399, p. 479, p. 486, p. 521 şi p. 541

17. „Orient”, 1 septembrie 1875, apud  GH. JURMA, op. cit., p. 64-65

18. Arhiva Ionel Bota şi Arhiva Sim. Sam. Moldovan

            19. N. C. PAULESCU, Spitalul, Coranul, Francmasoneria, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1913, p. 182

20. GH. JURMA, op. cit., p. 67, exploatând informaţiile, nu tocmai exacte, din manuscrisul lui Hartwig Maurus şi din însemnările lui I. Creţiu

            21. Vezi supra, nota 2

22. S. CONSTANTINESCU, lucr. cit., loc. cit.

23. I. BOTA, Case şi amintiri la Oraviţa, în „Timpul”, vineri 6 decembrie 1996, p. 4

24. Enciclopedia Minerva, Cluj, 1928, p. 297

25. I. BOTA, Un francmason orăviţean, în „Timpul”, VI, nr. 163 (1446), vineri 8 august 1995, p. 4

26. Fond cit

27. I. BOTA, lucr. cit., loc. cit.

28. H. NESTORESCU-BĂLCEŞTI, op. cit., p.  275, aici iniţiala „N.”

29. Ibidem, p. 286, aici iniţiala „R.”

30. Ibidem, p. 287